În faţa terorii: Europa federală

0
0
Europa are nevoie urgentă de o nouă generaţie de lideri, capabili 
să insufle unei jumătăţi de miliard de oameni încrederea că locul lor, 
în siguranţă şi condiţii decente, este într-o Europă Unită îndeajuns de 
puternică să nu facă paşi înapoi şi să nu-şi trădeze menirea
Europa are nevoie urgentă de o nouă generaţie de lideri, capabili să insufle unei jumătăţi de miliard de oameni încrederea că locul lor, în siguranţă şi condiţii decente, este într-o Europă Unită îndeajuns de puternică să nu facă paşi înapoi şi să nu-şi trădeze menirea

Ofensiva terorii trezeşte UE la o realitate amară: şubrezenia formei fără fond, în faţa ofensivelor jihadistă şi putinistă. Totalitarismele expansioniste nu fac decât să exploateze viciile unei construcţii neterminate. Îi lăsăm să arunce în aer şandramaua şi să ne întoarcă în anii ’30 sau desăvârşim un vis frumos? În faţa agresiunii, cred că Europa are o singură şansă durabilă: pasul spre federalism.

Sutele de extremişti de dreapta care au năvălit, la nici o săptămână după atentatele din Bruxelles, la locul de reculegere din centrul oraşului sunt avertismentul a ceea ce poate urma în Europa: recrudescenţa extremei drepte. Repet obsesiv, de multă vreme: extremismul jihadist deschide calea extremei drepte. După cum ne-a învăţat Gide, „toate lucrurile sunt deja spuse; dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie să o iei mereu de la capăt“. Şi când vorbesc de extremă dreapta nu mă refer la ceea ce sunt acum Alternativa pentru Germania, Frontul Naţional sau Noua Alianţă Flamandă, ci la ceea ce pot ele să devină sau, şi mai rău, la ceea ce e pe cale să răbufnească la dreapta lor.

Replierea identitară spre na­ţio­na­lismul protector e o tendinţă naturală când Europa se iluzionează că toate crizele vor trece de la sine.

„Laissez faire, laissez passer“ rămâne singurul crez al celor incapabili să viseze şi să trudească pentru viitorul proiectului european. Experimentul a eşuat încă din vremea falimentarei gestionări a crizei financiare. Acolo e rădăcina tuturor relelor.

Bruxelles, scria în 1999 Tony Judt, e „metafora a tot ceea ce poate merge prost într-un oraş modern“. Blocajul din trafic, blocajul instituţional, blocajul în faţa terorii – capitala Europei este simbolul unui faliment, oricât de trist e, pentru unii, să acceptăm asta.

În faţa evidenţei, unii ridică garduri, alţii ameninţă că-şi iau jucăriile şi pleacă. Fiecare se închide în casă, aşteptând să treacă potopul. Unii, de pildă, glumesc… mioritic: „România e sigură, pentru că nu contează“. Ba bine că nu: pentru nişte dezaxaţi, contează fiecare potenţială victimă.

Din păcate, europenii de azi par să fi uitat un avertisment mereu actual, al ultimului mare preşedinte american, Ronald Reagan: „Libertatea nu este niciodată la mai mult de o generaţie distanţă de dispariţie. Nu o transmitem, prin sânge, copiilor noştri. Trebuie luptat pentru ea, trebuie protejată şi transmisă lor, pentru ca ei să facă la fel. Dacă nu, ne vom petrece amurgul vieţii povestindu-le copiilor şi nepoţilor noştri cum era, cândva, în Statele Unite, pe vremea când oamenii erau liberi“.

În Europa, bunicii încă povestesc nepoţilor cum a fost în al Doilea Război Mondial. În Europa, părinţii povestesc copiilor cum a fost în comunism. În Europa rănilor abia închise, dar necicatrizate încă, libertatea se confruntă cu o ameninţare fără precedent în ultimele decenii. Pentru că Europa Unită, ca proiect de pace şi prosperitate, stă să se prăbuşească în faţa demonilor vremii noastre. În ordinea cauzalităţii: terorismul, frica şi naţionalismul. Toate alimentate de criza de viziunea unor conducători depăşiţi de amploarea provocărilor.

Suma erorilor lor este eşecul european. Contabilizăm crize şi morţi. Putem mai mult? Ne mai animă vreun alt crez decât scapă cine poate? Nu cred în viabilitatea soluţiei individuale ori naţionale în Europa de azi.

Dacă e să se împlinească, de pildă, profeţia lui Chateaubriand, atunci asta ne priveşte pe toţi: „Franţa, cea mai matură dintre naţiunile actuale, se va duce probabil cea dintâi“. Alţii, mai înţelepţi, au atras de mult atenţia: în satul global, nu e posibil ca fiecare casă să fie cu incendiul ei.

Ce-i de făcut?

Soluţiile vin din esenţa democraţiei: schimbarea liderilor pe­ri­maţi şi adecvarea deciziilor politice la a­gen­da cetăţeanului.

Cred că Germania şi CDU îi pot mulţumi, cu inima împăcată, la tot mai necesara despărţire, dnei Merkel pentru bilanţul încă dominant pozitiv al deceniului guvernării sale. Cred că SPD se poate salva, devenind mai degrabă pro-european decât pro-rus, dacă rupe ştafeta păcătoasă preluată de Sigmar de la Schroeder. Iar Franţa merită, cu siguranţă, mai mult decât o alegere imposibilă între Hollande, Sarkozy şi Le Pen, ori SUA între Trump şi Hillary Clinton. E vremea mutaţiilor profunde în democraţiile funcţionale ale lumii, unde cetăţenii pot fi cheia acestei evoluţii.

Europa are nevoie urgentă de o nouă generaţie de lideri, capabili să insufle unei jumătăţi de miliard de oameni încrederea că locul lor, în siguranţă şi condiţii decente, este într-o Europă Unită îndeajuns de puternică să nu facă paşi înapoi şi să nu-şi trădeze menirea.

Iar Europa nu poate fi sigură şi prosperă decât dacă se redefineşte ca proiect de securitate şi de integrare aprofundată.

Suntem în faţa unei opţiuni categorice: înapoi, în bezna istoriei, ori spre o Europă federală, căreia statele membre să-i transfere prerogative încă păstrate cu o gelozie toxică. În faţa ameninţării comune, singurul răspuns viabil e cel unitar.

Articol apărut în Dilema veche

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite