Dincolo de Trump

E prea devreme să știm dacă Donald Trump este catalizatorul sau beneficiarul stării de spirit căreia votul americanilor i-a dat glas. Avem certitudinea, însă, că suntem într-unul din punctele de inflexiune ale istoriei. Trumpismul nu mai e experimentul temut, disprețuit ori dorit. Se dovedește că paranteza a fost Biden, nu Trump.

FOTO EPA EFE

Ceea ce a început în 2016 continuă cu o forță amplificată de câștigarea votului popular, de avansul în cele două camere ale Congresului și de controlul asupra Curții Supreme. Lumea, de altfel, s-a schimbat teribil în anii pandemiei și ai războiului din Ucraina. De acum, putem spune, pe drept cuvânt, că e lumea  lui Trump.

Asupra lui stau ațintiți ochii întregii planete, nu numai ai Americii. China și Taiwan, Rusia și Ucraina, Uniunea Europeană și Viktor Orban, Israel și Iran – lumea întreagă își ține răsuflarea și își (re)face calculele. Faptul în sine este elocvent pentru forța SUA, în pofida sirenelor isterice ale căderii, dar și a provocărilor reale ale ultimului sfert de secol.

Prin reușita realegerii sale spectaculoase, Trump a amintit Americii tot mai incredule în forțele sale și lumii tot mai dezbinate că ora exactă pe Terra se dă tot de la Washington.

E cazul, așadar, să ne întrebăm: a câștigat Trump sau Statele Unite au luat, iarăși, inițiativa leadershipului planetar pe care-l asigură de peste un secol?

Alegerile le-a câștigat Trump sau muncitorul ori fermierul american, cei uitați de democrați, cei sacrificați în numele unei false cauze? Nu cumva Francis Fukuyama are dreptate de data asta, când explică în termeni de clasă, nu de rasă și nu de identitate, victoria lui Donald Trump? Nu cumva senatorul Bernie Sanders are dreptate când le reproșează colegilor săi democrați că s-au îndepărtat de clasa muncitoare? Nu cumva extremismul woke a pavat drumul întoarcerii în glorie a lui Trump?

Acum 15 ani, la dezbaterile Grupului Socialist din Parlamentul European erau invitați frecvent reprezentanți ai sindicatelor și se vorbea despre drepturile sociale și puterea de cumpărare ale clasei muncitoare. Azi, se vorbește obsesiv despre ultra-minorități de diverse tipuri, despre schimbări climatice și, într-un ridicol limbaj de lemn, despre valori.

Care valori? Uitarea celor care duc greul societății prin efortul lor nerăsplătit decent și tăcerea lor umilită face parte din valorile progresiste? Insecuritatea lor pe stradă și viitorul incert pentru copiii lor – într-o lume, Eco, desigur – pe cine mai preocupă?

Stânga prăbușită cu nasul în caviar, discursul culpabilizator pentru orice s-a întâmplat de la Columb încoace, agresivitatea celor care forțează porțile lumii civilizate nu pentru a-i împărtăși binefacerile, ci pentru a o lovi din interior – iată câteva din motivele pentru care Trump este, din nou, președinte.

Efectul se va resimți, inevitabil, pe peluza europeană a Americii. (Asta-i postura reală a celor care vorbesc, la Bruxelles, despre autonomie strategică. Tu nu-ți poți păzi casa și faci pe cocoșul?)

Europa e într-o criză de lideri fără precedent. Nu doar Franța și Germania sunt epuizate politic, ci e o criză generalizată de leadership în UE. Cei care până ieri se uitau de sus la Trump se întreabă acum: de ce nu avem și noi un Trump? Și cu siguranță nu se gândesc la caricaturile sale, Le Pen ori Orban.

Europa a ratat timpul de aur al extinderii ei. Trumpismul găsește Uniunea Europeană într-o fragilitate și mediocritate alarmante. Va găsi UE puterea de a se vedea corect în oglinda alegerilor din SUA? Sau va băga iar capul în nisip, aidoma struților pe care un sculptor cinic i-a plantat lângă sediul Parlamentului European din Bruxelles?