În epoca de aur Trump, în plin război al tarifelor, e oare posibilă recalibrarea relației UE cu China?

De voie-nevoie, toate semnalele spun acum că răspunsul ar putea fi favorabil, iar semnalul cel mai clar îl dă vizita Cancelarului german la Beijing, reacție logică la presiunile economice exercitate asupra țării sale și întregii Uniuni Europene. De ce este relevantă poziția Germaniei și de ce reprezintă un indicator imediat pentru ce-ar putea să reprezinte debutul unei repoziționări a UE față de gigantul chinez?

FOTO Shutterstock

Explicația este simplă: valoarea PIB-ului european, adică a totalității bunurilor și serviciilor la nivelul UE este de aproximativ 18.000 de miliarde Euro, iar Germania produce cea mai mare parte din total, urmată de Franța și Italia. Serviciile reprezintă 74% din PIB-ul UE și aproape tot restul este producția sa industrială. Germania și-a păstrat statutul de primă putere economică din UE deoarece reprezintă peste 24% din PIB-ul european dar problema enormă (cu posibile consecințe directe în politica europeană) este că Germania a înregistrat o creștere cvasi-zero în 2025, iar acum se așteaptă, pentru 2026, o creștere modestă, undeva între 1-1,3%. Are nevoie urgentă de piețe mari de desfacere pentru economia sa orientată ca întotdeauna spre export, piețe sigure, predictibile și pentru care să existe un evident avantaj reciproc în stabilirea unui pod intercontinental care să unească interesele de pe cel puțin două continente.

Desigur, există numeroase criterii de prezentare pentru o problemă atât de complicată dar, din punctul meu de vedere, înainte de a ajunge la dimensiunea politică (cu atât mai puțin la descrierea meandrelor politicii instituțiilor europene) trebuie să plecăm mereu de la cea mai mare valoare care definește acum UE ca putere globală: este cel mai mare exportator mondial de bunuri manufacturate și de servicii, adică reprezintă 14% din comerțul mondial de bunuri. Logic, la cel mai înalt nivel, poziționările și repoziționările, chiar și cele în cadrul unor alianțe de lungă durată, urmează constanta respectării cu strictețe a acestui interes fundamental.

Discuție foarte generală?

Deloc.

Era previzibil de mai mult timp (dar condiționat mereu la modul negativ de diferite considerente politice și de bătălii pentru supremație între diferitele forțe europene) că, la un moment dat, va urma decizia politică de a începe redescoperirea spațiului Orientului Îndepărtat și încercarea de re-echilibrare a raporturilor cu țările de acolo, aflate într-o permanentă creștere economică și, în cazul Indiei și Chinei, venind cu argumentul enorm al creșterii demografice care, acum, la face să depășească împreună bariera a 3 miliarde de oameni.

În acest moment, China este cel de-al doilea partener comercial al Uniunii Europene după Statele Unite. Schimburile bilaterale reprezintă aproximativ 1 miliard 200.000 dolari în timp ce stocirile de investiții directe ating un nivel zilnic de aproximativ 180 miliarde USD pentru UE în China și de 140 de miliarde USD în cazul Chinei în UE. Primele două puteri economice ale UE, Germania și Franța, și-au trimis conducătorii în China pentru a deschide piețe, în mare viteză, în plină neliniște față de mișcările americane, atât cele dictate de nesiguranța produsă și acum de viitorul nivel al tarifelor marcate sau nu de decizia Curții Supreme care ar penaliza politica lui Trump cât și de îngrijorarea că nimeni nu știe și nici nu poate prezice, măcar pentru săptămâna viitoare, ce va decide Președintele SUA care, oricum, a anunțat și el o vizită în aprilie la Beijing.

De ce e e atât de important pentru Europa (nu îndrăznesc să spun și pentru România atâta timp cât doamna Țoiu nu l-a întrebat pe Președinte ce trebuie să spună) că cele două puteri economice care sunt motorul UE au decis vizitele-fulger? Pentru că, tehnic, istoric, sunt punctele-terminus ale traseului central, continental, al Noului Drum al Mătăsii și pe teritoriul lor se află și câteva dintre cele mai dorite destinații pe cale ferată dar și porturile de destinație ale celor două brațe maritime, Nord și Sud, ale aceluiași Nou Drum al Mătăsii. Un drum care, cel puțin în dimensiunea sa terestră, ar putea să fie întrerup, blocat sau chiar dinamitat prin începerea unui conflict între Pakistan și Afganistan și de perspectiva unui care să înceapă între SUA și Iran și care să se amplifice instantaneu la nivelul întregului Orient Apropiat...

S-ar putea să avem acum semnele unei reluări posibile, dar deloc garantate, a dialogului de odinioară privind elaborarea și semnarea unui Tratat de Liber Schimb între UE și China, acordul de principiu fiind încheiat la finele anului 2020, dar de atunci păstrat doar la arhive. Unii optimiști pariază acum pe o repetare a unei ofensive diplomatice ample, de tipul care a forțat semnarea MERCOSUR, dar chestiunea cea mai delicată este că, în condițiile actuale, greu le este europenilor să găsească mijloace de recuperare a enormului deficit comercial față de China (peste 300 de miliarde Euro).

Dar, dacă se recalibrează ceva, cu respect am și eu o întrebare: România și-a mai păstrat deschideri spre posibile recalibrări?