În 1916 Bucureştiul nu i-a întrebat pe românii din Transilvania dacă vor Unirea cu România

În 1916 România a semnat un tratat cu Antanta prin care se angaja să declare război Puterilor Centrale în schimbul Transilvaniei. Nici în timpul negocierilor cu puterile Antantei, nici după, nimeni de la Bucureşti nu i-a întrebat pe românii din Transilvania dacă vor să se unească cu România.

Discursul naţional românesc promovează în manualele de istorie şi în filme imaginea falsă a curentului unionist din Transilvania înainte de sfârşitul anului 1918. Înainte de declanşarea Primului Război Mondial, românii din Transilvania o duceau mult mai bine din punct de vedere economic decât fraţii lor din Regatul României. Mulţi ţărani români ardeleni aveau lotul lor de pământ, în timp ce ţăranii din Regat doar îl visau. Deja mulţi români s-au stabilit în oraşe, unii au devenit muncitori în fabricile deschise prin procesul de industrializare, care a cuprins Ungaria după 1867, alţii chiar şi-au deschis mici afaceri. Deja aveam un număr semnificativ de funcţionari români pe toate palierele administraţiei din Ungaria. Numărul românilor cu studii superioare era din ce în ce mai mare. De câţiva ani s-a renunţat la pasivismul politic şi politicienii români susţineau activ interesele românilor în parlamentul de la Budapesta.

Lupta naţională a românilor din Transilvania a fost dificilă, cu ameninţări şi presiuni din partea administraţiei maghiare, care promova o politică de asimilare. Însă niciun politician român din Transilvania nu a declarat niciodată public că obiectivul politic al românilor ardeleni este Unirea cu România.

Pentru românii ardeleni România era o altă ţară, într-adevăr una în care se vorbea româneşte, se învăţa la şcoală în limba română, dar care nu era atractivă decât pentru visători. Economic, românii din Regatul României erau nişte pârliţi în comparaţie cu românii ardeleni, aşa că pentru aceştia din urmă România nu reprezenta o atracţie.

Era greu să îţi imaginezi înainte de 1914 că marile imperii care stăpâneau Europa vor dispărea şi se vor naşte statele naţionale. Proiectele politicienilor diverselor naţiuni din Imperiul Austro-Ungar promovau reorganizarea Imperiului într-un stat federal, în care fiecare naţiune să beneficieze de autonomie. Visătorii care sperau la state naţionale erau prea puţini şi vocea lor era insignifiantă.

În schimb, de câteva decenii, în Regatul României, în presă şi la tribuna Parlamentului, se promova un discurs naţional românesc în favoarea Unirii Transilvaniei şi a celorlalte teritorii locuite de români cu România. Tânărul stat românesc format în urma Unirii din 1859 şi-a câştigat independenţa în 1877, aşa că următorul proiect naţional a fost unirea tuturor românilor într-un stat cât mai mare. Dorinţa de Unire era reală în Regatul României, în timp ce dincolo de Carpaţi doar visătorii gândeau aşa departe.

Nici măcar războiul nu a schimbat prea mult opţiunile. Într-adevăr, războiul i-a obligat pe românii ardeleni să se interogheze despre sentimentele lor faţă de românii din Regat. Din memorii răzbate teama de a nu fi obligaţi să lupte împotriva lor. Autorităţile militare austriece au conştientizat deruta din sufletele combatanţilor români şi, pentru a nu risca fidelitatea lor faţă de dubla coroană, au evitat să îi aducă pe frontul cu România. Practic războiul a fost un catalizator al sentimentelor naţionale.

Campania României în Transilvania în 1916 a fost un dezastru total din punct de vedere militar. A fost însă un câştig pentru cauza naţională, pentru că a contribuit la evoluţia sentimentelor naţionale ale românilor din Transilvania către ideea de Unire. Deşi eşecul militar al României a retezat orice speranţă, ideea Unirii a rămas ca o opţiune.

Abia în toamna anului 1918, când se dezintegra Imperiul Austro-Ungar, Unirea cu România a devenit prima opţiune a românilor din Transilvania. Pericolul maghiar a fost catalizatorul sentimentelor unioniste la românii ardeleni.

Politicienii români din Transilvania au negociat iniţial realizarea unei confederaţii în locul fostului Imperiu Austro-Ungar. Abia când au înţeles că ungurii nu sunt de acord cu aspiraţiile politice ale românilor în cadrul acelei confederaţii, politicienii români au promovat discursul unionist. Pentru românii ardeleni, împăratul de la Viena era o garanţie a salvării spiritului naţional românesc în faţa asimilării maghiare. Dispariţia Imperiului le-a oferit puţine opţiuni: un stat federal cu ungurii, slovacii şi celelalte naţiuni din fostul Imperiu, un stat românesc în Transilvania, însă fără nicio şansă de reuşită faţă de pericolul maghiar şi Unirea cu România.

În contextul dezintegrării Imperiului Austro-Ungar, toate naţiunile au fost cuprinse de euforia proiectelor naţionale. În acest creuzet s-a dezvoltat proiectul Unirii românilor din Transilvania cu România. Discursurile publice şi articolele din presă au avut un rol esenţial în promovarea noului ideal naţional, arătându-se mereu cu degetul către pericolul maghiar.

Bărbaţii se întorceau de pe front, unde deja a discuta politică devenise un obicei. Armata a fost un mediu prielnic dezbaterii ideilor, dar şi al răbufnirii nemulţumirilor şi frustărilor. Aceşti soldaţi români demobilizaţi au constituit masa critică necesară promovării Unirii. Mai ales că mulţi dintre ofiţerii lor, tot români, au fost primii implicaţi în disputele politice.

În noiembrie 1918, fostul Imperiu era în fierbere între proiecte naţionale şi ideile bolşevice, care se răspândeau cu repeziciune. Pentru români a primat idealul naţional, a cărui euforie i-a cuprins doar în câteva săptămâni. Entuziasmul cu care românii şi-au trimis delegaţii la Alba Iulia să voteze Unirea cu România a fost fantastic.

În ciuda proiectelor de la Bucureşti, nu România a decis Unirea Transilvaniei, ci românii din Transilvania au ales să se unească. Războiul a fost catalizatorul sentimentelor naţionale, iar dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar a fost trenul, pe care românii ardeleni l-au prins la timp.

Discursul unonist de la Bucureşti a avut un rol dublu: pe plan intern, românii din Regat au fost pregătiţi emoţional pentru Unire, iar pe plan extern Marile Puteri erau deja familiarizate cu ideea Unirii Transilvaniei cu România.

***

Am făcut această scurtă analiză pentru că preşedintele României, Traian Băsescu, a anunţat ieri că Unirea Basarabiei cu România trebuie să devină proiectul naţional prioritar.

Nu sunt eu persoana potrivită să analizez oportunitatea acestei declaraţii în ajunul summit-ului de la Vilnius. Traian Băsescu dovedeşte încă odată că este un jucător. Dacă a fost jucător bun sau prost o va spune posteritatea, în ciuda simpatiei sau antipatiei pe care i-o arătăm noi astăzi.

Indiferent de riscul reacţiilor antiromâneşti la Chişinău, Moscova sau chiar în Europa, nu trebuie să ne ascundem şi, aşa cum germanii declarau înainte de căderea Zidului Berlinului că obiectivul lor este reunificarea Germaniei, trebuie să avem şi noi curajul să arătăm obiectivul nostru naţional. Cu cât o să o spunem mai des, cu atât Marile Puteri se vor obişnui cu ideea şi, la momentul oportun, va fi mai uşor de adus în discuţie.

Nu cred că pe fondul antipatiei dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară se va reuşi în curând un acord similar cu cel de la Snagov, care să parafeze asumarea acestui proiect de ţară. Aş aminti că în 1916 toate partidele din România şi-au asumat proiectul unionist şi implicarea în război. Sunt momente în istoria unei naţiuni, când orgoliile personale sau de partid trebuie să fie depăşite în favoarea interesului naţional.