Identitate și cultură în spațiul românesc: a vorbi cu și despre Români în Europa tuturor

A vorbi despre Nicolae Iorga astăzi înseamnă a activa un model de popularitate al unui intelectual român într-un spațiu european. Acel tip de popularitate și acel prestigiu al unui capital cultural pe care elita românească l-a dorit mult timp, și încă o face, dar pentru care nu a investit întotdeauna resursele necesare. Avem de a face cu un român de succes în spațiul european nu pentru că a fost obsedat de întrebarea „ce poate face România pentru Europa”, ci cucerit de curiozitatea „ce poate fi Europa” așa încât România să aibă un cuvânt decisiv în inima ei. Tocmai de aceea, aș dori să expun cu prilejul întâlnirii noastre de astăzi, pe care o prețuiesc în dimensiunea ei culturală, un altfel de Nicolae Iorga: un fin radiolog al unei Europe diplomatice, un proiect care trebuie să reziste, în ciuda timpurilor în care, citez, „aproape orice interes, orice principiu, orice sentiment în stare să reunească între ele națiunile lumii au dispărut”.

Un motiv în plus să vizităm această incursiune vine din climatul eurosceptic intensificat în ultimul deceniu și mai mult, în anul electoral în care ne aflăm, și care, la nivel european, a tras un semnal de alarmă cu privire la radicalizarea naționalismelor exacerbate. Nu cu mult timp în urmă, Iorga oferea un diagnostic:

„Dar pentru a putea face ceva din Europa, e necesar întâi să știm, și atâția n-au știut-o niciodată sau știind-o, au uitat-o, ce a fost Europa încă din vremurile îndepărtate când cuvântul era folosit pentru prima dată; și apoi să cercetăm unde ar putea fi căutată această Europă care se încearcă să fie unificată diplomatic, faute de mieux.”

Pentru a face ceva din Europa: e acesta pariul unui român? Cu siguranță e pariul unui modern și al unui istoric. Vedeți, Iorga nu a fost niciodată un altruist – în ciuda sfârșitului său tragic, care a fost, preponderent, un preț plătit pentru un altruism moral. Era pe deplin conștient că nu România are complexe de inferioritate, sau ar trebui să le aibă, ci Europa, care pentru lumea soarelui răsare, Asia, se traducea ca „tărâmul unde soarele apune”. Noi, europenii, eram întunericul, „declinul soarelui”, locul „fantasmelor umane și al condamnărilor eterne”. Iar lui Iorga nu îi era frică să recunoască, citez, „Europa și lipsa de civilizație însemnau același lucru”.

Ce a făcut Europa? S-a ridicat. Instinctiv. Grecii au coborât zeii la nivelul oamenilor, ceva ce Orientul nu ar fi făcut niciodată; romantismul european s-a pronunțat cu privire la situația omului barbar, a celui care are legi, dar nu le respectă; libertatea europeană, născută din elenism, a devenit un model de libertate civilă, pentru a vindeca întregul continent de barbarism. Roma a devenit profund sociologică: și-a îngrijit grupurile umane, comunitățile, a dezvoltat un model patriotic, dar a păstrat sensul originar al cuvântului popor, care „însemna inițiativă până la arbitrar, mișcare liberă până la revoltă, solidaritate instinctivă în loc de antice tradiții sacre al căror caracter să fie intangibil”.

Vedem cum Europa s-a consacrat individualității sale. A devenit mare când a renunțat la comparații și complexe de inferioritate, a devenit sublimă când a ales să fie creștină, s-a clasicizat când a acceptat că viața ei e schimbătoare, că e și occidentală, și balcanică, și răsăriteană, și scandinavă, și mediteraneeană. Ce poți face cu Europa? Nimic, până când nu își acceptă complexitatea și diversitatea.

Și acum să ne întrebăm: ce poți face cu România? Depinde de ce fel de bucată de Europa va prefera să fie. Ca să fie occidentală, ar trebui, după Iorga, să accepte că elanul de schimbare și eforturile de modernizare „valorează mai mult decât fericirea existenței”. Or să recunoaștem, în România, există un hedonism nu mioritic, dar destul de răsăritean, balcanic, spiritual. Ar trebui, tot după Iorga, să accepte, așa cum a făcut-o și occidentul, că poate fi creatoare, dar uneori, a fi creator înseamnă a face un pas în spate, a da înapoi. Or e prea multă indignare refulată ca cineva să accepte că, ocazional, suntem învinși de propriile preconcepții și orgolii sau că suntem victimele propriilor greșeli. Ar trebui să accepte echilibrul european al reformelor și legilor, dar asta nu e tot și nu e niciodată suficient. Nu legile îi lipsesc, ci respectarea lor, fără a fi înțeleasă ca obediență.

Poate că ceea ce îi rămâne de făcut României este să se reconstruiască pornind de la conștiința ei europeană. Ce înseamnă aceasta? Iorga ne explică: „toți acei care au acest habitus spiritual sunt europeni, oameni ai ferventului Erebus, care nu primește lumină, ci o creează. Ei pot trăi în Australia, în cele două Americi, în străfundurile meridionale ale Africii, dar sunt europeni. Ceilalți, lume pasivă care suportă, acceptă, se sacrifică aventurierilor, forțelor cuceririi sau doctrinelor filosofice egalitariste, în supunerea față de despotism, oricare i-ar fi numele și forma, nu sunt europeni”. Ei sunt orientali, amintește istoricul român. Prin urmare, ce e de făcut cu România? Să i se ofere răgazul să își consume libertatea cu greu dobândită într-un contract social care să o facă să fie orice, mai puțin „un popor sfios”, așa cum o vedea același Iorga în discursul lui istoric din sala Teatrului Național din Iași. Românii „nu au găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferințele lor”, au fost un popor „cu gura mută”, rănit. Un popor care și-a contemplat deja prea mult rana și prea puțin reconstrucția. Dar, o spune Iorga, există ceva în osatura poporului român, un simț de admirație pentru eroism și o orientare genuină către credință. Există, deci, o Românie spirituală și o Românie credincioasă, o Românie capabilă de memorie.

S-a spus mult că Iorga e Voltaire al României. România ar fi cu adevărat bine atunci când în Europa, cineva ar putea spune despre un intelectual al unei alte țări, da, iată, el e un Iorga al nostru, un Iorga al Europei.  Da, e periculos să fii prea mulțumit de tine însuți, un risc moral în umbra căruia Iorga a trăit întreaga viață, dar și smerenia excesivă sau umilința ori perpetua haină a victimizării, nici ele nu vor duce România undeva. Dar despre România trebuie vorbit în Europa, din câteva motive. Are dreptul de a fi parte a discursului ei, așa cum e parte din istoria ei trecută și viitoare. Are toate motivele să fie un actor european dinamic, pentru că a cunoscut modernitatea odată cu proiectul ospitalier și unionist al Europei. Are o cultură care trebuie predicată european nu doar pentru clipele ei de absurdism și dadaism, ci și pentru imaginarul ei cultural și istoric. Iorga nu a avut niciodată complexul de a nu vorbi despre România Europei. Dimpotrivă. A fost, poate, unul dintre cei mai buni ambasadori culturali și de imagine pe care i-am avut în istoria noastră recentă. Și a fost, sigur, un foarte bun moralist.

„Atunci când toată lumea tace, în țara asta se naște un prost”, spunea Iorga. Mă tem că astăzi se vorbește prea mult, de către toată lumea, și tocmai de aceea, în țara asta nu se mai vede inteligența. Și nici încrederea că printre opinanți, există cunoscători, că printre părerologi, există experți, că cineva poate face ceva din România, nu doar pentru România. A vorbi cu și despre Români în Europa tuturor a rămas, de la Iorga încoace, o provocare. Numai că pentru el, asta era o datorie, pentru noi, e de multe ori un complex. Nici România nu merită asta, nici Europa. M-aș bucura însă dacă, în spiritul acestei Universități de vară, ar crește un pol de expertiză în a adresa cauza unei Românii europene și a unei Europe românești. Abia atunci, România ar fi mai mult decât populară. I s-ar face dreptate.

Alocuțiune pe care am susținut-o la Universitatea Populară de Vară „Nicolae Iorga”, 2024