Idealurile exilului românesc – o moştenire istorică pentru românii de pretutindeni

Suntem astăzi martorii oculari ai unei reînvieri a tradiţiilor româneşti peste tot în lume, acolo, unde, mărturia timpului istoric a conservat, alături de oameni înzestraţi să valorifice patrimoniul nostru cultural, moştenirea românească.

Omitem de multe ori din neştinţă sau ignoranţă că o moştenire are nevoie de o valorificare specială. În mod aproape ritualic, aura unei moşteniri culturale, istorice are nevoie de suţinerea publicului. E uşor să vorbim despre „solidaritate culturală”.  Prin urmare, să vorbim măcar de un public bine omogenizat şi coagulat care îşi asume o miză clară când vine vorba despre conservarea unor valori. Acest public are nevoie de idealuri. Acum avem nevoie mai mult de întrebări decât de răspunsuri !

Ar fi bine să ne întrebăm sincer, câţi dintre noi suntem interesaţi de idealurile exilaţilor români care au plecat din ţară la finele celui de-al Doilea Război Mondial ? Dar de cei care au plecat din ţară mai tărziu, după ce au desfăşurat o activitate disidentă remarcabilă în România ? Câţi dintre intelectualii de marcă sunt cunoscuţi pentru interesul constant pe care l-au manifestat pentru cultura română din străinătate ? Sau, cunoaştem ţelurile politice ale unor români care au militat  în exil pentru continuitatea valorilor şi libertăţilor democratice? Dar împotriva regimului de la Bucureşti ?

Sunt doar câteva întrebări care ar trebui să provoace, cel puţin, la reflecţie şi îndemn spre cunoaştere a istoriei exilului românesc. Un îndemn atât pentru cei plecaţi din ţară cât şi pentru cei de aici.  Pentru a vorbi despre exil ar trebui să definim câteva noţiuni, cum ar fi : „exil”, „diasporă ”, „emigraţie”.

Se consideră că „exilatul este acea persoană care şi-a părăsit ţara de origine din motive politice şi, care s-a stabilită într-un alt stat, continuă să aibă preocupări politice, sau, în cazul exilului românesc, să se manifeste împotriva regimului din Bucureşti. Emigrantul este persoana care şi-a părăsit ţara, stabilindu-se  definitiv sau temporar în altă ţară, forţat de împrejurări mai generale, social-economice, şi care în noua sa reşedinţă nu are altă preocupare decât una profesională şi de integrare în noua societate în care s-a stabilit. Diaspora este un termen foarte vechi,legat de exodul evreiesc şi care s-a extins şi asupra altor etnii. Este vorba despre un grup etnic aflat în afara limitelor teritoriului său de origine” (Dinu Zamfirescu, Cârtiţele Securităţii  Agenţi de influenţă din exilul românesc, Institututul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Editura Polirom, 2013 ; Enciclopedia Regimului Comunist Represiunea Vol. I A-E, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011).

În prezent, nu pot să nu mă întreb ce formă de identitate, cu nuanţele pe care le impune prezentul, este astăzi, curtată de românii de pretutindeni. Se mai simt unii românii în exil astăzi, când după 1989 - momentul istoric al prăbuşirii comunismul românesc - nu mai putem vorbi de exil ca fenomen politic ?  Putem vorbi de identitate fără să aspirăm spre ideal? Cum putem valorifica moştenirea culturală a exilului sau cum s-ar evidenţia aportul exilului în contextul europenizării societăţii româneşti actuale ?