Iconostasul lui Oravitzan

În urmă cu şase ani, pe 3 februarie 2011, era înmormântat vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu. Marele ierarh de la Cluj lăsa în urmă o biografie inegalabilă şi o moştenire din care nu încetăm să ne inspirăm.

Iată una dintre frumuseţile prin care ne luminează viaţa şi dincolo de mormânt: iconostasul lui Oravitzan de la Biserica „Schimbarea la Faţă” din centrul capitalei transilvane. Asemeni urmaşului său, Mitropolitul Andrei, care a făcut posibilă apariţia unei splendide arce noetice la Alba Iulia, binecuvântarea şi susţinerea proiectului estetic şi teologic de la Cluj, cu o prefaţă la mânăstirea Nicula, dă mărturie despre clarviziunea pe care o au ctitorii autentici. Adică doar cei care ştiu să fie pe cât de fideli tradiţiei, pe atât de creativi.

Iconostasul lui Oravitzan reprezintă o întreită provocare. Prima este la nivel vizual prin jocul multiplu al volumelor care face să iasă, pe rând, sute de cruci săpate în grosimea lemnului. Din simplu perete de icoane, iconostasul redevine o perdea de lumină, despărţindu-se astfel de obişnuita alcătuire de inspiraţie barocă, grea, plină de vrejuri. Am tot spus-o: Ortodoxia a preluat şi integrat prost barocul, aşa cum tot artificial, neorganic, a preluat şi elemente neoclasice. Rezultatul a fost înstrăinarea de propria simbolistică şi cedarea în faţa decorativului.

A doua provocare este dincolo de opţiunea estetică şi stilistică. Repunerea iconostasului în funcţia lui originară de perdea de lumină, iar nu de paravan, înseamnă recuperarea unui alt tip de dialog între altar şi restul spaţiului sacru. Pe lângă sublinierea faptului că, uitându-ne spre altar, ne curăţăm privirea ca atare, trecând-o prin filtrul orizontului zilei fără înserare a Împărăţiei lui Dumnezeu, este redescoperit şi accentuat caracterului dialogal între cler şi credincioşi. Nu se putea aduce un omagiu mai convingător sărbătorii luminii, Schimbării la Faţă a Domnului Hristos.

În fine, a treia provocare este de natură etică. Opţiunea pentru geometrie, pentru liniile clare, nu este doar o revenire la vizualul bizantin şi chiar protocreştin, ci în egală măsură o scoatere la suprafaţă a rolului organizator al credinţei. Asumată şi trăită zi de zi, între momentele liturgice şi cele să le numim obişnuite, credinţa îndeamnă la rânduială, la respectarea unor principii, la recunoaşterea ierarhiilor spirituale, la cuviinţă, la discernământ. Adică la opusul fariseismului, a ambiguităţii, a negocierii, a relativismului, a poziţionării călduţe, sulfuroase şi, la limită, toxice.