Iarăşi despre soarta cărţii

Respectul pentru carte nu era exagerat nici înainte de 1989. Dar cel puţin se statuase tacit că, socialmente, condiţia de intelectual şi om de carte conferă o anumită legitimitate.

De aceea atunci a te afla în preajma cărţii, a fi în relaţie cu lumea bibliotecilor şi librăriilor, însemna să te situezi deasupra vulgarităţii şi prozaismului cotidian. Imensele energii descătuşate acum 23 de ani au spulberat însă între altele şi aceste fragile realităţi, amestecând totul în chip tragic.

Libertatea constituie, pentru cei mai mulţi, inclusiv ştergerea de pe agendă a timpului afectat lecturii. Cartea a fost înlocuită mai întâi de televizor şi în cele din urmă de calculator . Internetul s-a dovedit a fi, în bună măsură, groparul neoficial al tipăriturilor. Cine să mai pipăie cu lumina ochilor fiecare rând dintr-o carte de 300-400 de pagini? De unde răbdare şi voinţă? Şi mai ales de unde acea voluptate interioară care trimitea altădată la raftul cu literatură? Acum, când discotecile nocturne storc şi ultima fărâmă din vlaga românilor tineri. Când programele televiziunilor mustesc de agresivitatea subculturală a vedetelor autohtone şi când internetul oferă, iute şi din belşug, fără suprasolicitarea intelectului, fluxuri informaţionale la minut.

Pretutindeni în ţata noastră se impune, pe arii demografice tot mai largi, un soi de manelism cultural care pare să excludă cartea din arsenalul său. Agonia cărţii, vizibilă cu ochiul liber, nu impresionează câtuşi de puţin autorităţile. În procesul de reforme naţionale cultura, stipulată ca drept cetăţenesc la articolul 33 din Constituţie, n-a fost luată în calcul. De faţadă avem, pe 23 aprilie, an de an, Ziua bibliotecarului şi Ziua Mondială a Cărţii. Cine să ia în serios însă o sărbătoare care nu oferă mici şi bere? Aşa că respectivul eveniment, dincolo de sferele academice, se transformă în ceva formal şi penibil, devenind o povară. În războiul cu internetul, librăriile şi bibliotecile, acolo unde mai există, încearcă să opună cu ultimele puteri, rezistenţă. Dar diriguitorii naţionali nu mişcă, în semn de sprijin, nici un deget. Dimpotrivă, legi nemiloase într-o conlucrare diabolică fac din carte, prin intermediul preţurilor prohibitive, un obiect de lux inaccesibil celor mai mulţi dintre noi. Cea mai elocventă dovadă este TVA-ul. La englezi, care au o puternică industrie de tipărituri, TVA-ul cărţii este 0 (zero). La noi a rămas, de ani buni, neschimbat: 9 la sută. Adică printre cele mai mari din Europa. Dacă din milă pentru biblioteci o instituţie (să spunem: editură) vrea să doneze cărţi, şi pe acestea le impozitează statul. Cum nu se mai întâmplă nicăieri în lume. Totuşi cartea n-a murit încă şi probabil mai are viaţă lungă. Există un nucleu dur al cititorilor adevăraţi, nu ştim câţi sunt, dar ştim că ei nu acceptă să trăiască în afara cărţilor tipărite pe hârtie. Mai ştim sigur că foarte mulţi dintre tineri s-au convins, din proprie experienţă, că nu-şi pot construi o carieră de succes ignorând oportunitatea cărţii. Şi e tonic totuşi să afli că producţia editorială românească din toate provinciile se revarsă zilnic în librării şi că de pe trotuoarele oraşelor noastre glasul zecilor de negustori te invită, precum buchiniştii la Paris, să respiri, fie şi pentru scurt timp, parfumul inconfundabil al cărţilor.