Iar ne-au furat ungurii Ardealul! Fals tratat despre fente electorale de rezervă

Ca de fiecare dacă când dezbaterea din societatea românească atinge puncte critice legate de libertatea individuală ori de impotenţa statului (în ansamblu) de a gestiona crizele economice şi sociale, izbucneşte, ca din senin (sanchi!), un scandal cu maghiarii care vor să ne fure ţara.

Nici n-am apucat bine să ne bucurăm de vestea că o să fie (poate) niscaiva relaxare a restricţiilor legate de pandemie că, hodoronc-tronc, se reped ungurii să ne fure Ardealul. Dar ce zic eu „se reped”? De fapt, aproape că ne furaseră o halcă din ţărişoară, iar numai intervenţia hotărâtă, in extremis, a cârmuitorilor, ne-a scăpat de o ruşine istorică. Bine, nu chiar istorică. S-a mai întâmplat şi altădată (istoria ni-i martoră).

Toate ca toate, dar când vezi astfel de discursuri precum cele ultra-naţionaliste rostite pe la TV zilele astea, mai că îţi vine să te închini. Asta dacă eşti credincios. Dacă nu, te bate gândul să mormăi o înjurătură lungă şi aprigă. Oricum nu te aude nimeni, căci eşti închis în casă de săptămâni bune, să nu care cumva să te răpească teroristul ăla de coronavirus.

Aşa-i! Ar mai fi la îndemână şi Facebook-ul. Însă acolo e ceva mai riscant decât să înjuri pe stradă. Dacă te manifeşti mai nervos, aşa, în timpul plimbăricii de seară, rişti cel mult să te ocolească oamenii, bănuitori (ca şi cum ai avea Covid-19, să zicem), eventual să te amendeze un poliţist local cu 200 de lei. Cumva merită. La urma-urmelor, te răcoreşti destul de ieftin. Un psiholog ţi-ar lua mai mult ca să-ţi ridice povara de pe suflet.

În schimb, dacă zici acelaşi lucru pe Facebook, te cam complici. Te paşte o lapidare. Virtuală, e drept, dar al naibii de contondentă, căci oamenii au învăţat să folosească sintagme aspre, bolovănoase, care te lovesc unde te doare cel mai tare. Găsesc ei punctul acela, stai fără grijă! Dacă zici că secuii pot cere ce vor, dat fiind că cerutul e garantat de Constituţie, gata, te-ai ars! Eşti vânzător de ţară, idiot cu patent, vinovat că a câştigat Iliescu alegerile în 1990. Dacă mai şi plusezi şi spui că majoritarii – fie ei unguri, români, ţigani sau agatârşi – au dreptul să decidă ceea ce se întâmplă cu administrarea acelui teritoriu, eşti mâncat. Nu poţi căra cât îţi vor da extremiştii ce se intitulează patrioţi. Încă nu s-au fabricat atâtea frigidere câte îţi pot umple ei.

Pare mai tentant să taci. Dar de ce să taci? Doar pentru că unii cred că răcnetul patriotard e mai important decât logica? Sau doar pentru ca alţii să-ţi impună ideea că „ai lor” sunt îngeri, iar „ăilalţi” sunt demoni? Uite că asta nu se poate accepta!

Revenind la partea serioasă a lucrurilor, se cuvine să stăm strâmb şi să judecăm drept: chestiunea federalizării României nu există. Este o închipuire. Ea a fost deja tranşată prin Constituţie, prin tratatele internaţionale, prin legislaţia şi regulamentele Uniunii Europene. Chiar şi dacă era adoptată, legea nu putea funcţiona: nu era constituţională. De fapt, după o atentă analiză a contextului în care au explodat scandalurile de genul „Ungurii vor să ne fure Ardealul”, am ajuns la concluzia că, de fiecare dată, petarda a făcut „poc!” taman când societatea românească dezbătea chestiuni esenţiale legate de starea naţiei. Momente periculoase pentru oligarhia care ne ţine sub talpă de vreo şapte decenii (în etapele ştiute: 1946-1989 şi 1989-2020).

Vă mai amintiţi de violenţele din Ardeal şi de furia populară din restul ţării, din 1990?  A fost primul „incendiu etnic” de după Revoluţie. Evident, a fost hrănit politic până a plesnit, căci era nevoie ca oamenii să aibă mintea ocupată. Iar ura este sentimentul care consumă cele mai multe resurse. Între noi fie vorba, deja se vorbea prea aprig despre lustraţie, despre nevoia ca oamenii obişnuiţi să intre în politică şi să-şi controleze soarta. Devenise o ideologie periculoasă pentru „cei aleşi” şi pentru „continuatori”. Şi-atunci au aprins focul urii etnice. „Urâţi-i pe unguri, că ei vor să ne fure ţara. Noi suntem ăia buni, care pe deasupra o să vă scăpăm şi de ţărănişti şi de liberali”, a fost mesajul direct sau doar subliminal transmis poporului.

Iar românii au urât. Abitir. L-au înjurat pe Coposu, au confiscat „maşinile de tipărit dolari de la peneţe” şi au spart capetele studenţilor şi ale secuilor. Care secui au pus şi ei mâna pe furci şi topoare. Logic. Fundalul naţionalist a fost perfect pentru ca principiile tradiţionale „merge şi aşa” şi „atâta s-a putut” să fie perfecţionate. Şi amintesc aici câteva cuvinte cheie: alegeri, lege, privatizare, securitate, restauraţie, corupţie.

De atunci, scandalul ultra-naţionalist s-a aprins ori de câte ori a fost nevoie. A fost fenta de rezervă, antidotul la deşteptarea naţiei. Şi mereu a funcţionat. Bunăoară acum. Societatea românească se afla într-un punct critic. Oamenii criticau aspru neputinţele cârmuitorilor.  Şi pe bună dreptate. Sistemul sanitar este prost. Deşi finanţat a fost. Însă banii s-au scurs prin „conductele” branşate abil la fondurile publice. Sistemul administrativ este o gură hrăpăreaţă, supradimensionată. Mănâncă mult prea mult din buget, iar cheltuiala nu se justifică. Sistemul de ordine publică scârţâie. Educaţia a căzut în cap. Economia este atât de „sustenabilă, adaptabilă şi performantă”, încât nici n-a început bine pandemia, că totul a luat-o razna, iar specula şi-a arătat colţii, purtând mască de „joc al cererii şi ofertei”.

Iar autorităţile au reacţionat bizar la propriile neputinţe. După principiul „Aşa vrem noi!”, în loc să caute măsurile sistemice necesare rezolvării problemelor, au adoptat cea mai simplă soluţie: oprimarea. A restrâns în mod abuziv drepturile individuale ale unor largi categorii de oameni. Şi ar fi fost, poate, acceptabil şi acest lucru dacă ei, mai-marii ţării, ar fi arătat solidaritate şi nu dispreţ total faţă de popor. Exemple? Scârboasele hârjoneli electorale, numărul foarte mare de oficiali care încalcă măsurile de prevenire pentru Covid-19, abuzul instituţionalizat (de ce un ordin de ministru poate fi deasupra unei legi?), atitudinea arogantă a Guvernului, confiscarea de către Preşedinte a unor atribuţii ce ţin de alte instituţii (de ce ni s-a părut reprobabil că Dragnea îi dicta Vioricăi Dăncilă, dar faptul că Iohanis face acelaşi lucru cu Ludovic Orban ni se pare perfect acceptabil?) şi multe, multe altele.

În esenţă, chestiunea proiectului de lege privind autonomia Ţinutului Secuiesc a picat la ţanc. Petarda a făcut „poc!” la momentul oportun, iar lumea s-a pomenit, brusc, în faţa unei ameninţări care presupune solidaritate naţională. Deodată, politicienii români - buni sau răi, nu mai contează - au devenit „ai noştri”, ai tuturor, fiind speranţa că ne vom salva ţara din mâinile separatiştilor unguri. A funcţionat! Societatea se învârte acum, ameţitor, în jurul „pericolului maghiar”, are un ţel suprem care, chiar dacă este complet fals, îi ţine mintea ocupată. Fenta de rezervă şi-a făcut din nou datoria!  

Urmează lungile şi captivantele dispute despre împărţirea vinovăţiei între PSD şi PNL. Evident, nimeni nu va recunoaşte nimic (totdeauna alţii sunt de vină, de regulă ungurii sau cine s-o mai găsi), căci bătălia electorală vine tropăind către noi, iar poporul trebuie lobotomizat cum se cuvine.