Henry Kissinger: „Cum poate fi evitat un alt război mondial”

Interesantă întrebare, mai ales acum când următoarea ușă care se poate deschide în lumea conflictuală în care trăim poate să se deschidă către realitatea brutală a unei noi conflagrații mondiale, poate chiar ultima în istoria de dezastre programate a umanității. Este vorba despre un articol, deja multiplu citat și comentat, apărut în THE SPECTATOR, un rezumat, cu sugestii explozive, pentru ce-ar putea fi (sau ar trebui neapărat să fie) procesul de pace care să ducă la ieșirea din război și să promită o soluție general acceptabilă pentru toți actorii prezenți acum cu interese diverse în susținerea operațiunilor militare.

Este, desigur, doar un punct de vedere, dar trimite cu certitudine la ceea ce are loc în subteranul subteranelor diplomației de nivel foarte înalt, acolo unde asemenea tatonări au început deja și au loc în continuare în speranța că se va evita cumva stadiul ultim al escaladării și, totodată, cum sugerează acum Kissinger, să propună o soluție care să nu fie valabilă doar în cazul Ucrainei ci să aducă în fața statelor lumii „definirea unei noi structuri internaționale, în special pentru Europa centrală și de est. Cu Rusia care, în final, ar trebui să-și găsească un loc în această ordine”.

Practic, Kissinger arată care ar fi condițiile necesare pentru negociere, desigur  din punctul său de vedere dar cu care se spune că sunt acum de acord mulți dintre jucătorii mai mult sau mai puțin vizibili ai jocurilor discrete de putere. Tocmai pentru că, aș spune, nu pleacă de la logica strict militară de tip binar a generalilor care sunt doar mașini oarbe de executat ordine, ci de la considerentele politie pe care le trezește  o comparație pe care o face între momentul de acum , marcat de indecizia ucigașă a unor lideri slabi și fricoși, cu tragedia provocată de hotărârea politică a Președintelui Wilson al SUA care a decis să nu răspundă cererii de mediere a conflictului adresată de mai mulți lideri europeni, așteptând să treacă momentul alegerilor prezidențiale din noiembrie 1916, răstimp în care „ofensiva britanică de pe Somme și cea germană de la Verdun au produs două milioane de victime suplimentare”.

Este valabilă cumva această comparație și acum, cu tot ceea ce sugerează ea implicit? Poate că da. În acest caz, situația de care se naște acum chiar ar putea să semene cu cea de dinaintea izbucnirii primei mari conflagrații mondiale „care a fost un fel de sinucidere culturală care a distrus puterea Europei. Liderii ei au mers precum niște somnambuli – cum spune istoricul Christopher Clark – într-un conflict în care niciunul dintre ei nu ar fi intrat dacă ar fi intuit finalul din 1918 al Războiului Mondial”.

A venit timpul pentru  începerea negocierilor de pace și iată modelul pe care-l oferă, foarte complicat de acceptat pentru cele două state beligerante dar și pentru întreaga comunitate internațională. Kissinger repetă sugestia pe care o făcuse în trecut, anume că Rusia ar trebui să se retragă din toate teritoriile ocupate din Crimeea înaintea datei începerii invaziei, 24 februarie, statului Crimeei urmând să fie decis separat. Dar, mai spune el acum -și asta este sugestia care poate redeschide alte tensiuni mai vechi, deloc simple, repetând propunerea de odinioară a Președintelui Wilson prin care a început transformarea profundă a Europei și dispariția imperiilor: în cazul în care nici prin război și nici prin negocieri nu se poate ajunge la un acord privind revenirea la liniile existente înainte de începerea „operațiunii militare speciale” atunci „ar trebui să fie explorat principiul autodeterminării. În diverse teritorii cu probleme care au fost supuse diverselor stăpâniri în decursul secolelor ar putea fi organizate referendumuri sub supraveghere internațională privind autodeterminarea”.

Dacă asta e baza discuție, atunci într-adevăr apare clar posibilitatea ca, extinzând aplicarea principiului auto-determinării prin organizarea de referendumuri sub supraveghere internațională în acele teritorii care au probleme și au fost supuse diverselor stăpâniri în decursul ultimelor secole, se deschide o uriașă Cutie a Pandorei cu consecințe impredictibile. Și, astfel, am intra în logica noului scenariu  care să urmărească „definirea unei noi structuri internaționale, în special pentru Europa centrală și de est”. Cine vrea asta, pe calea asta, folosind aceste mijloace, va fi răspunzător în fața istoriei viitoare, asta dacă va mai fi cine să scrie ceva despre finalul viitorului conflict născut din revenirea demonilor naționalismului, extremismului, xenofobiei și ambițiilor revanșarde de toate felurile.