Harta întâmplărilor: Casa din Calea Victoriei

0
0
captura

Pe la începutul anilor 2000 mă obseda o casă de pe Calea Victoriei, nu atât prin stil ori prin alte detalii arhitectonice, ci pentru că între mine şi casa aia exista o legătură aproape mistică.

Despre ea există un episod în romanul meu „Zogru”, pornit de la o plângere, scrisă prin veacul al XVI-lea de o anume Nălbica, nepoata spătarului Gongea, împotriva lui Dandu Bărbuceanu...

„Numele Nălbicăi i-a străbătut fulgerător creierul. Zogru şi-a adus aminte cum o dusese la mânăstire ca să împlinească visul lui Ioniţă Zugravu, care era de fapt şi visul lui şi s-a simţit imediat vinovat. Pe măsură ce citea şi punea cap la cap documentele îşi amintea şi de alte întâmplări pe care le trăise ori despre care auzise vorbindu-se. De pildă, ştia că, pe la 1524, Bucureştiul a fost zguduit de moartea năpraznică a unui mărunt servitor, pe nume Dandu. Fusese găsit după o săptămână, mort împreună cu toată suflarea casei şi se spunea că au fost otrăviţi.

După ce Zogru o făcuse să renunţe la moştenire, la casa părintească, Nălbica s-a întors la mânăstire cu inima strânsă şi cu o casetă de lemn, în care ţinea câţiva galbeni şi toate actele - arhiva familiei. Era anul 1520. Trăise domneşte cei mai buni ani ai ei şi dintr-o dată se trezea iarăşi în locul copilăriei, în care pătimise, spălând oalele mari ale mânăstirii. Munca nu era uşoară dar mai greu îi era să stea la cheremul cuiva. Un an întreg s-a gândit la nebunia ei şi la felul în care îşi donase averea, la graba de a se întoarce la mânăstire şi la tot ceea ce urmase după aceea. Singura proprietate care îi rămăsese era casa din Bucureşti, iar gândul la ea îi întărea voinţa de a se lupta mai departe cu greutăţile vieţii.

Într-o zi a cerut voie de la stareţă să plece câtva timp, ca să-şi vadă rudele. Primul ei drum a fost la Bucureşti. Avea încă înscrisul pe care i-l făcuse spătarul şi în care era trecută şi acea casă. S-a dus mai întâi s-o vadă. Ştia unde este, căci, cu un an în urmă, îi întărise gardul şi plantase un prun. Se afla într-o margine a oraşului, pe Podul Mogoşoaiei, o casă aproape acoperită de coroanele pomilor. Iar în casă stătea un anume Dandu, cu familia lui. Fost chelar domnesc aproape întreaga viaţă, acum, bătrân şi cu un picior beteag, îşi găsise o femeie tânără şi, hotărât să trăiască tot ce ratase, se aciuise în casa Nălbicăi, cu acte în regulă, cu voie de la stăpânire etc.

Avea trei robi care îi ţineau casa, iar viaţa lui ar fi mers înainte frumos, dacă nu apărea Nălbica să ridice pretenţii. Îşi voia casa, iar ca martor, îl avea pe Ioniţă Zugravu. A plătit un dregător, a dat bani în stânga şi-n dreapta. Însă toată lumea era de părere că dacă Nălbica s-a dus la mânăstire, trebuia să stea acolo până la moarte.

Fiind nelocuită, casa ajunsese bun public, de ani mulţi. Dandu avea familie şi, în plus, în ultimul an făcuse reparaţii, băgase bani. Prin urmare, mitropolitul a sfătuit-o pe Nălbica să-şi vadă de treabă.

— N-aş fi venit, mărite, a spus Nălbica, dacă nu m-ar fi trimis Maica Domnului. Aceasta e porunca ei şi nu putem să ne punem de-a curmezişul!

Preamăritul a făcut cruce, dar lucrurile au rămas cum erau. După un an de procese şi drumuri, Nălbica a pisat nişte boabe, amestecându-le cu toate buruienile rele, de care auzise la viaţa ei, şi a otrăvit încet, una câte una, o traistă de pere. Şi-a încurcat părul, şi-a făcut mustaţă şi şi-a cusut singură haine bărbăteşti. Apoi a bătut în poartă la Dandu, îmbrăcată ca un mocan, şi i-a vândut perele pentru un ciur de mălai. Şi pentru că robii priveau cu jind, le-a dat şi lor câteva ca să nu se prăpădească de poftă.

Până seara au murit toţi, iar după o săptămână, Nălbica s-a întors în Bucureşti strigând sus şi tare că Maica Domnului îi făcuse drepate. Zugravu a depus mărturie, fâlfâind actul de moştenire şi n-a mai spus nimeni nimic. Nălbica a trăit în casa pentru care omorâse cinci oameni, a îngrijit grădina şi-a deschis acolo un han.

Iar după moartea ei, casa i-a rămas unui băiat de-al Zugravului, anume Radu Ioniţă. El a închis hanul, s-a însurat şi-a crescut trei copii în casa moştenită de la Nălbica. Pe la 1630 rămăsese în casă o fată a acestui Ioniţă, care s-a măritat, a vândut casa şi şi-a ridicat alta, aproape de Curtea Domnească.

Noul cumpărător a fost un negustor venit din Galaţi,  însurat cu o fată care avea sângele lui Iscru şi pe care Zogru o cunoscuse, încât citind documentele, a suspinat. O chema Zamfira şi era o femeie care privea lumea de jos, ridicând ochii, dar nu cu umilinţă, ci analitic, tăcut. Ea a reparat casa, care se crăpase la un cutremur, şi-a vopsit-o în galben. În urma ei a rămas un băiat plăpând, îndatoritor cu toată lumea. Acesta a mai cumpărat teren şi a mărit curtea în aşa fel încât avea acum intrare prin două străzi. A continuat negustoria tatălui său, dar fără noroc.

În 1755 iar au venit urmaşii lui Ioniţă: casa a fost scoasă la mezat şi-a cumpărat-o Răducanu Ionaşcu, un unchi de-al lui Gligore, cel călugărit fără voie, după ce Zogru se avântase cu Omul Negru în mlăştină. Răducanu a spart zidul dinspre Podul Mogoşoaiei şi-a făcut ferestre mari ca să vadă lumea care trece pe stradă. Apoi a vândut o parte din teren şi a dus o viaţă îmbelşugată, iar copiii lui au vândut casa unui urmaş al lui Iscru, un anume Dinicu Stănescu, proprietarul unei manufacturi de hârtie. El a reconstruit casa şi a înălţat-o cu un etaj, boltindu-i cerdacul. A vopsit-o în alb şi a făcut o grădină de leandri, cu alei pietruite şi felinare. În 1830 a murit, iar în urma lui a rămas doar o fetiţă de 10 ani. Fabrica a dat faliment, iar tutorii fetiţei au vândut casa unui tip care voia s-o dea de zestre fiicei sale. Aceasta s-a măritat cu doctorul Vintilescu şi au avut un singur copil care a fost mama lui Achile. În dosar era o fotografie care o înfăţişa pe la 1920, sprijinită de o coloană, cu Achile de mână. Dedesubt scria Caty şi Achile în 1920, Bucuresci.”

(Zogru, ed a III-a, Litera, 2022)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite