Hai să învăţăm să combatem terorismul
0În timp ce scriu, întristat, se răspândeşte vestea crimei de la Utrecht. Unde s-a deschis focul asupra pasagerilor unui tramvai. Ieri au fost îndoliaţi israelienii. Cu trei zile în urmă, neozeelandezii. Dar până când?
La Utrecht era căutat de zor un turc fugar, care, potrivit unui bilanţ provizoriu, asasinase într-un mijloc de transport în comun cel puţin trei oameni.
În Ţara Sfântă fuseseră ucişi duminică un rabin şi un adolescent în uniformă, în urma unui atentat terorist probabil islamist. Rabinul, care lasă în urmă o familie cu 12 copii, ripostase cu focuri de armă atentatului, dar nu-l putuse opri pe ucigaş.
Vineri, alt fanatic, de această dată un militant nazisto-comunisto-ecologist, deschisese focul, la Christchurch, asupra musulmanilor dintr-o moschee. A apucat să omoare zece oameni înainte de a fi alungat de un credincios, care i s-a pus în drum, agitând eroic una din armele descărcate ale atentatorului. Şi-a aruncat cu ea după terorist.
Ulterior, atentatorul s-a îndreptat către o altă moschee din acelaşi oraş neozeelandez, unde n-a mai întâmpinat nicio opoziţie. A tras, deci, după pofta inimii, omorând alte cel puţin 40 de persoane adunate la rugăciunea musulmană tradiţională.
Spre norocul celor adunaţi în primul lăcaş de cult atacat, care au rămas în viaţă, s-a găsit între ei un om care a vrut să-şi salveze copiii proprii şi pe ai altora. A luat, prin urmare, ce-a găsit la îndemână, spre a-l opri pe asasin. La un moment dat a găsit pe un cadavru arma aruncată după utilizare de atentatorul fanatizat. Ar fi vrut să tragă în el. Dar n-a putut. Arma nu mai avea gloanţe. Dar gestul de a o agita şi de a striga către terorist l-a înfricoşat pe făptaş. Ucigaşul a luat-o deci la sănătoasa, înainte de a găsi altă moschee şi a-şi continua, în voie, masacrul. Se poate lesne imagina câte familii în plus ar mai fi îndoliat criminalul terorist în prima, dacă ar fi fost lăsat să-şi facă şi acolo mendrele, netulburat.
S-ar spune că, raţional, măcelul de la Christchurch, întrerupt parcă providenţial de un om normal cu o armă în mână, fie ea şi descărcată, care a salvat cu ea oameni transformaţi de un extremist dement în ţinte vii, pledează pentru înarmarea urgentă a cetăţenilor.
Cu toate acestea, primul reflex şi cea dintâi concluzie şi propunere legislativă ilogică şi iraţională a executivului de la Auckland n-a fost să-l elogieze pe salvator. Să regrete că nu l-a putut împuşca pe terorist. Să asume culpa de a avea o poliţie căreia i-au trebuit 20 de interminabile minute ca să răspundă apelurilor telefonice disperate ale cetăţenilor asasinaţi cu sânge rece în timp ce solicitau ajutor unei autorităţi chinuitor de tacticoase. Şi alte 16 minute înainte de a-l opri pe ucigaş.
Ori să se căiască pentru vina de nu fi în stare să-şi apere cetăţenii. Dar prima reacţie a executivului a fost, dimpotrivă, să anunţe înăsprirea şi restricţionarea regimului armelor şi muniţiilor. E vorba, nota bene, de arme şi muniţii care, la rigoare, dacă ar fi existat la locul faptei dimpreună cu o pază adecvată şi nişte oameni curajoşi şi responsabili ca Abdul Aziz, care să nu se resemneze să fie ţinte vii, ar mai fi salvat poate multe, foarte multe vieţi. În cazul dat, cel puţin patruzeci. Sunt prea puţine?
Problema sunt extremismul, atentatorii fanatizaţi ori demenţi şi nişte autorităţi incapabile să-i contracareze, în măsura în care sunt ele însele deraiate într-o ideologie exaltând valori aparent progresiste, ce le împiedică, în fapt, să-şi protejeze cetăţenii eficient.
Dificultatea de a frâna, cu mâinile goale, terorişti curpinşi de o criză subită sau îndelung pregătită de nebunie furioasă, lansaţi într-o operaţiune de asasinare a cât mai mulţi pseudo-„vinovaţi“, a mai provocat nu o dată doliu şi perplexitate în lumea civilizată. A umplut de sânge localitatea norvegiană Utoya, de pildă. Unde nimeni n-a putut opri un puşcaş extremist de dreapta, admirat de atentatorul din Christchurch, să împuşte unul după altul, ca pe nişte raţe incapabile să zboare, aproape 70 de copii şi adolescenţi, după ce omorâse altundeva alţi opt inocenţi prin deflagraţia unui automobil-capcană. Ori târgul de Crăciun berlinez. Ori o şcoală evreiasă de la Toulouse, în sudul Franţei. Ori promenada din Nisa, în acelaşi sud al aceluiaşi greu încercat Hexagon.
Am învăţat ceva din toate acestea? Ştim ce e de făcut? Sau ne rezumăm să ne indignăm steril ori de câte ori sunt ucişi alţi nevinovaţi? Cât vom mai adăsta oare în sterpe scandalizări, înainte de a adopta măsurile ce se impun? Problema nu sunt puştile aflate în posesia unor cetăţeni maturi, responsabili şi testaţi psihologic adecvat, astfel încât să li se poată încredinţa arme de foc.
Problema sunt extremismul, atentatorii fanatizaţi ori demenţi şi nişte autorităţi incapabile să-i contracareze, în măsura în care sunt ele însele deraiate într-o ideologie exaltând valori aparent progresiste, ce le împiedică, în fapt, să-şi protejeze cetăţenii eficient.
În numele drepturilor civice şi al apărării unor populaţii, cărora nu li se furnizează protecţia sperată şi invocată şi nu li se asigură libertăţile cetăţeneşti fireşti, aceste autorităţi o ţin într-o continuă greşeală. Fiindcă îşi fixează cu o aşarnare demnă de o cauză mai bună priorităţi greşite. Şi întârzie ori refuză să adopte demersurile politice, legislative, psihologice şi securitare necesare şi suficiente depistării pericolului, dezamorsării lui şi combaterii cu folos a violenţei izvorâte din ura faţă de aproape. Pentru că nu fac mai nimic să confrunte eficace ideologiile extremiste de dreapta, de stânga, islamiste ori eclectice, fascisto-comuniste, de felul doctrinei animându-l pe teroristul australian.
Nu există, desigur, o securitate de sută la sută. Dar bilanţul variilor atentate s-ar putea ameliora decisiv dacă s-ar învăţa ceva mai mult şi mai cu spor din erorile şi lecţiile altora. Dacă s-ar aplica politici proactive şi s-ar învăţa de pildă din îndelungata istorie a luptei antiteroriste a israelienilor.
Care, departe de a fi la adăpost de extremism, sunt ţinte net mai intens şi frecvent atacate decât orice alt neam din lumea liberă şi democratică. Dar care, în firească reacţie, investesc atât de mult şi de raţional în combaterea riscurilor date, încât au redus sensibil tragica listă a victimelor terorismului îndreptat împotriva lor. A răului ubicuu care a cotropit întreaga lume liberă.
Petre Iancu - Deutsche Welle