Grotescul personajelor cehoviene

0
0

Tare îndepărtate mai sunt vremurile în care regizorii empatizau cu dramele personajelor cehoviene. În care aduceau pe scenă fiinţe elegante şi fragile, sorbind interminabile ceşti de ceai, vorbind rar, cu pauze pline de subînţelesuri, lăsându-ne doar a presupune cât de bogată le e viaţa interioară. Şi cerându-ne să înţelegem cât de tristă le e existenţa

Sunt deja ani buni de când mai nici un regizor nu mai vrea să plângă alături de Olga, Maşa şi Irina. De când nici unul nu se mai arată dispus să le deplângă soarta. Chiar dacă mai sunt directori de scenă care ne aduc în faţă trei femei frumoase şi elegante, aşa cum a făcut-o Tompa Gábor în superbul său spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un spectacol care mi-a plăcut la premiera din toamna lui 2008, dar care a însemnat pentru mine o adevărată revelaţie atunci când, printr-o întâmplare, l-am revăzut în turneu la Târgu Mureş, în decembrie 2010. Numai că nici Tompa nu a fost deloc iertător nici cu surorile, dar nici cu Verşinin, neezitând nici o clipă să îşi pună în pagină dorinţa de a ni le prezenta drept fiinţe neajutorate, lipsite de orice voinţă, inconsistente, determinându-ne să ne întrebăm de ce oare atâţia ani, atâţia zeci de ani generaţii şi generaţii de spectatori s-au solidarizat cu astfel de oameni. Adevărata subtilitate a spectacolului lui Tompa mi s-a dezvăluit, cum spuneam, doar doi ani după premieră când, redescoperindu-l, aşezat, rodat, multipremiat de UNITER, amuzându-mă teribil, pe mai toată durata reprezentaţiei, de ridicolul personajelor, un ridicol pe care minunaţii actori maghiari din Cluj îl redau deloc demonstrativ, nicidecum ostentativ, ci în toată profunzimea lui, la sfârşitul reprezentaţiei, sfârşit scăldat în acordurile celebrului vals rus al lui Sostakovici, am fost cuprins de o emoţie teribilă.

image

Andrei Şerban a mers încă şi mai departe în spectacolul montat acum vreo doi-trei ani la Teatrul Naţional din Budapesta. A fost teribil de neiertător îndeosebi cu Andrei Prozorov, prezentat ca o caricatură de om încă de la începutul reprezentaţiei. Regizorul de origine română nu s-a dovedit deloc îngăduitor nici cu Olga, nici cu Maşa, nici cu Irina. La spectacolul lui Şerban pe care l-am văzut în 2011, cu ocazia Festivalului Naţional de Teatru, în condiţii nu tocmai prielnice, cu un decor incomplet sau devenit incomplet din cauza incompatibilităţii sale cu dotările nu îndeajuns de performante ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, nu am mai simţit nici un fel de compasiune faţă de personajele din Trei surori. Ele mi-au rămas străine de la începutul până la sfârşitul reprezentaţiei. Distanţa pe care am luat-o faţă de ele a fost netă de la un capăt la altul al spectacolului. Netă. O credeam şi definitivă.

Lev Erenburg, regizorul spectacolului de la Nebolşoi Drama Theater din Rusia, rupe toate zăgazurile. Depăşeşte toate limitele lipsei de îndurare. Nici unul dintre personajele din Trei surori nu este ceea ce se cheamă un om frumos. Nici unul nu este elegant. Olga e deja o fată bătrână căreia nu i-a mai rămas decât să îşi plângă exagerat tatăl sau mai curând existenţa pe care i-a oferit-o acesta cât timp a fost în viaţă. Defunctul Prozorov era ofiţer, avea în subordine ofiţeri, iar absenţa acestora înseamnă acum marea dramă a existenţei Olgăi. Venirea lui Verşinin reprezintă pentru ea salvarea, şansa revenirii la viaţă. Plecarea acestuia e sunonimul sfârşitului, iar Olga trăieşte despărţirea de îmbătrânitul, apoplecticul, caraghiosul ofiţer, prin nimic cuceritor, prin nimic altceva decât prin apartenenţa lui la casta militară, în chip zgomotos, dramatic, demonstrativ.

Mai zgomotos chiar decât Maşa pe care o descoperim de la început o femeie şleampătă, cu părul în neorânduială, parcă împăcată cu existenţa ternă pe care i-o oferă un alt individ ridicol, un ridicol exasperant de corect, tras la patru ace, aşa cum e Kulîghin. Lev Erenburg nu insistă foarte mult pe aventura extraconjugală a Maşei, la fel cum nu se arată din cale afară de preocupat de frivolitatea Nataşei şi de escapadele ei nocturne cu invizibilul Protopopov. Ne lasă să intuim totul şi o face în asemenea chip încât totul ajunge să fie evident. O evidenţă pe care o consemnează extraordinara, concentrata scenă în patru (Olga, Maşa, Verşinin, Kulîghin), prefaţată de o altă scenă extraordinară: aceea când, imediat după incendiu, Maşa trebuie să le toarne apă pentru a se spăla celor doi bărbaţi din viaţa ei. Şi o face în chip cu totul diferit. Fără a încerca deloc să ascundă diferenţa dintre devoţiune şi silă.

Nici Irina nu e deloc o fată frumoasă. E infirmă, se mişcă greu, cu ajutorul unui baston. E incapabilă de tandreţe şi orice încercare a ei de a se apropia fizic de Tuzenbah se termină cu un eşec. Fie că mâinile celor doi sunt murdare şi ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de dragoste se concretizează în ridico, fie că Irina îl sărută atât de sălbatec pe cel ce ar trebui să îi fie logodnic şi şansă de plecare la Moscova (o plecare în care, de fapt, Irina nici nu prea crede, a cărei perspectivă ea însăşi o proiectează într-un timp şi într-o perspectivă a derizoriului) încât îi provoacă acestuia dureri şi sângerări.

image

Dureri au mai toate personajele cehoviene. Se întâmplă ca aceste dureri să fie fizice, concretizate în acute crize de dinţi, aşa cum e cazul lui Solionîi. Care Solionîi are la îndemână un cleşte cu care, pe neaşteptate, îşi scoate de faţă cu Kulîghin măseaua stricată. Alteori durerile sunt morale. Diformul Andrei Prozorov, pe care la începutul spectacolului îl vedem înfulecând animalic mai tot ceea ce îi e la îndemână, are conştiinţa dureroasă a propriei sale ratări, ratare căreia îi dă el însuşi expresie într-un monolog ce devansează momentul explicaţiei cu cele trei surori ale sale.

Lev Erenburg a procedat câteodată la o reorganizare a textului cehovian. A mizat pe ceea ce în muzică se cheamă salto. A dislocat unele replici. A renunţat la personajul Doicii. Nu vedem pe scenă mulţimea de soldaţi, iar secvenţa incendiului devastator, a urmărilor şi a felului în care e acesta comentat e extrem de concentrată. Alexa Visarion, în spectacolul lui din 1988 sau 1989 de la Teatrul Naţional din Timişoara, miza mult pe respectiva secvenţă, 20 de ani mai târziu, Tompa Gábor făcea din scena în cauză un spectacol în sine. Lev Erenburg se mulţumeşte doar să o amintească prin câteva replici, prin ordinele lui Versinin. O face cu gândul de a releva şi astfel grotescul personajelor.

Tocmai aici, în recursul la categoria estetică a grotescului pentru surprinderea esenţei umanităţii cehoviene din Trei surori mi se pare a consta esenţa demersului regizoral. Aşa încât personajele cehoviene, indiferent că se numesc Olga, Maşa, Irina, Andrei, Tuzenbah, Solionîi, Cebutîkin,Versinin,Kulîghin sau Ferapont sunt cu toţii nişte oameni simpli. De fapt, nişte mujici. Cărora nu le e deloc teamă să dea expresie durerilor lor, trăirilor lor. Nu se gândesc nici o clipă la ce vor gândi alţii despre ei. Cu toţii sunt  sub presiune, des personnages- chaudière, cum ar fi spus Jean-Pierre Richard. Lumea din Trei surori, spectacolul de la Nebolşoi Drama Theater e una clocotind de viaţă. O viaţă pe seama căreia la început râdem. Râdem la multe secvenţe ale spectacolului, ca şi cum am asista la o reprezentaţie de comedie în lege.

Ceva se întâmplă însă pe parcurs. Pe nesimţite, Lev Erenburg operează o genială schimbare de macaz. La care minunata trupă de la Nebolşoi Drama Theater răspunde exemplar. Regizorul înlocuieşte viziunea despre personajele lui Cehov, cu viziunea cu personajele marelui dramaturg rus. Şi uite aşa, pe neaşteptate, ajungem să ne solidarizăm cu eroii cehovieni. Cu ridicolul, cu grotescul, cu mujicia lor. Emoţia ne cuprinde, pune stăpânire pe noi. Iar la sfârşit, simţim o lacrimă tremurându-ne în colţul ochiului. Un final în care Irina varsă un săculeţ de cafea, pune cafea în râşniţa înzestrată cu funcţia simbolică de a sublinia tocmai procesul de macerare căruia îi sunt supuse toate personajele cehoviene

Sigur, contribuie la solidarizarea finală cu personajele şi comentariul muzical cu cântece ruseşti, ales, cred, de Marina Şeinman. Dar trecerea pe neaşteptate de la râs la lacrimă se petrece îndeobşte numai atunci când pe scenă vedem mari actori. Interpreţii din Trei surori de la Nebolşoi Theater fac parte din această categorie. Trecerea pe nepregătite de la amuzament la compasiune se întâmplă numai atunci când avem norocul de a fi martori la un mare spectacol montat de un mare regizor. Trei surori, în regia lui Lev Erenburg, face parte din această magnifică, rarissimă, superbă categorie.    

Nebolşoi Drama Theater din Rusia- TREI SURORI de A. P. Cehov; Regia artistică: Lev Erenburg; Decorul: Valery Polunovsky; Costumele: Aleksey Fluşkin; Luminile: Kiril Grigoryan; Soind design: Marina Şeinman; Cu: Daniil Sigapov, Svetlana Obidina, Tatiana Ryabokon, Olga Albanova/Tatiana Kolganova, Marina Semenova, Sergei Urmanov, Konstantin Selestun, Kiriil Semin, Vadim Skvirskyi, Evghenyi Karpov; Data reprezentaţiei: 11 iunie 2013 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite