Geniile de lângă noi

Zilele trecute, la Ateneul Român a avut loc un spectacol omagial Gheorghe Zamfir, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de activitate artistică pe cele mai mari scene ale lumii, inclusiv în România, din când în când. S-a dorit a fi un adevărat eveniment cultural, şi a fost.

La intrare, spectatorii au fost aşteptaţi cu şampanie, servită la discreţie. Puteai să observi cu plăcere că toată lumea era îmbrăcată ”la trei ace”, cum nu se întâmplă întotdeauna, iar pentru a te convinge încă o dată de eleganţa şi frumuseţea româncelor nu trebuia să faci mari eforturi.

Lume bună, îţi venea să exclami, având senzaţia că participi la o recepţie în nu ştiu care saloane franţuzeşti de excepţie. O „fotografie de epocă” cu privire la acest moment ar da destul de bine peste un secol-două, aşa cum arată unele poze interbelice, astăzi.

Înaintând în holul maiestuos al Ateneului, erai îmbrăţişat de o expoziţie de pictură, cu lucrări semnate de Ştefan Popa Popa”s, un mare prieten al maestrului Zamfir, care l-a surprins pe sărbătorit în mai multe ipostaze, unele care ţin de caricatură. Practic, cei doi artişti se întrec în materie de celebritate.

Cei mai mulţi ne-am oprit în faţa unei alte expoziţii, în care erau prezentate, cu zecile, discurile de aur şi de platină primite de marele artist în străinătate. Din România – niciunul. Gloria naiului lui Gheorghe Zamfir a fost mereu recunoscută şi răsplătită pe toate meridianele, nu acasă la el, în ţara pe care, a spus-o la un moment dat, a purtat-o în suflet toată viaţa ca pe o icoană.

A fost rostit un cuvânt de început, de către un alt maestru al scenei, actorul Dan Puric, apoi şi-a făcut apariţia mult aşteptatul Gheorghe Zamfir, în prelungite ropote de aplauze şi urale. După ”Doina de jale” şi alte piese care au făcut înconjurul lumii, în acompaniamentul celest al lui Nicolae Licareţ, un omagiu emoţionant, inclusiv muzical, a fost prezentat de către un „frate” mai mic, neasemuitul Grigore Leşe.

Unul din momentele de vârf ale spectacolului l-a constituit prezenţa marelui violonist Eugen Sârbu, stabilit în Marea Britanie, o altă glorie românească recunoscută pe plan internaţional. Interpretarea sa, la o vioară Stradivarius, a unei piese din Saint Saens, a electrizat întreaga sală.

Acelaşi efect l-a avut discursul său, spontan, în care a spus: ”Poporul nostru este privilegiat că are artişti de genul lui Gheorghe Zamfir, un adevărat geniu al muzicii româneşti, care poate fi comparat cu orice mare muzician de pe întreaga planetă. Dacă ne năşteam acum două-trei sute de ani, nu l-am fi cunoscut. Ar fi fost păcat. Să fim mândri că suntem contemporani cu el”.

În fapt, aceeaşi idee s-a desprins şi din cuvântul celorlalţi invitaţi ai maestrului, recunoscându-i valoarea sa incontestabilă pe plan internaţional, ceea ce nu au făcut guvernanţii noştri timp de 25 de ani.

Totuşi, cu acest prilej jubiliar, a fost înfiinţată Orchestra Simfonică „Zamfir 50”, prezentată publicului în „premieră mondială”. Totodată, maestrul a fost invitat la scenă deschisă pentru a i se face o surpriză. În faţa domniei sale s-a prezentat o fostă colegă de facultate, care acum îndeplineşte funcţia de director al „Electrecord”-ului, unde au fost înregistrate primele discuri cu „muzica lui Gheorghe”.

Gheorghe Zamfir a primit un „trofeu” pentru întreaga sa activitate, „poate mai valoros ca orice disc de aur, care poate fi luat azi, la noi, de oricine are bani”, a subliniat şefa importantei instituţii.  Sala a rămas mută când respectabila doamnă a cerut permisiunea ca, în semn de respect, să se plece în faţa maestrului, ceea ce a şi făcut. Un gest de-a dreptul memorabil, care a oprit pentru moment respiraţia spectatorilor.

Poate mulţi dintre noi nu ştim că, în lumea artistică, Gheorghe Zamfir, un rebel, dar şi un critic virulent al politicienilor români, este văzut ca un geniu. Dacă tot am aflat acum, ca să nu se repete experienţele triste cunoscute cu alte mari valori ale spiritualităţii româneşti, pentru care ţara a fost ca o mamă vitregă, propun să facem şi noi în faţa maestrului un lucru simplu, pe deplin meritat, în timpul vieţii sale: o plecăciune.