Gazeta care nu moare

0
0

Căutând să văd perioada în care am fost redactor-şef la „Echinocţiu“, am dat în numărul din octombrie 1972, când mă mutasem de la Universitatea din Cluj la „Viaţa studenţească“ de la Bucureşti, pe prima pagină semnată sub pseudonim, peste tableta Gazeta care nu moare.

O reproduc aici, fie pentru a mă convinge încă o dată de forţa unui adevăr: anumite credinţe ale personalităţii fiecăruia dintre noi  se formează în tinereţe.

Sunt asemenea membrilor unei echipe care trece prin lume fără a-şi modifica prea tare componenţa iniţială. E drept, pe parcurs, echipei nucleu i se adăugă deseori o întreagă armată. Mulţi vin şi pleacă.

Ea, echipa, rămâne însă aceeaşi, tare, străbătând deceniile.La fel şi convingerile mele gazetăreşti. Cea potrivit căreia Gazeta nu moare a doua zi dacă are idei generale o regăsesc în acest articol:

„Gazeta care nu moare

Mărturisesc sincer că una din cele mai mari enormităţi spuse despre presă le-am citit în «Ultima oră» a lui Mihail Sebastian, cînd domnul Ştefănescu, secretar de redacţie la «Deşteptarea», ţine neapărat să ne buimăcească printr-o frază ca acesta:

«O gazetă trăieşte numai o zi. Mai puţin decît atît. O dimineaţă, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită».

Ideea asta am mai întîlnit-o, chiar dacă rostită cu mai puţin har literar. Pe de o parte, la unii confraţi de breaslă ai lui Ştefănescu, justificare prin ifos filosofic a superficialităţii care bîntuia articolele lor. Pe de alta, la unii oameni cu lecturi subţiri, mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi, toţi însă gata de zîmbete dispreţuitoare în faţa meseriei de gazetar.

Mărturisesc sincer că nu împărtăşesc o asemenea prăpăstioasă opinie asupra presei. Dimpotrivă, sînt convins că o adevărată gazetă trebuie să supravieţuiască zilei de apariţie. Desigur, nu îndemn la respingerea strictei actualităţi. O cerinţă a oricărui articol, indiferent de temă, trebuie să fie actualitatea. Zburdalnic cu o asemenea îndatorire,  articolul poate fi orice: teză de doctorat, operă în zece volume sau cuvîntare rostită la sesiunile entuziaste ale Academiei, numai articol de gazetă nu. Actualitatea unui articol se naşte însă din ceea ce-i conferă şi drept la supravieţuire: ideea. Efemeritatea unui articol se naşte din absenţa ideii. Analizei în profunzime i se preferă faptul brut, în stare să aţîţe curiozitatea paşnicului cetăţean pentru ceea ce se petrece dincolo de perdelele vecinului. O dată consumată curiozitatea, articolul descriptivist trece în uitare şi rămîne în folosinţă doar hîrtia care l-a adăpostit. Autentica gazetărie este gazetăria de idei. Articolul de analiză se impune cititorului nu numai prin fapte, ci şi prin abordarea lor. Cu aceasta, se poate vorbi şi de o adevărată eficienţă a presei. Căci sensul presei constă în contribuţia ei la încordarea omului de a-şi supune faptele înconjurătoare. Dar această supunere reclamă analiza de structură a faptului şi, în cazul erorilor, remedierea de substanţă, nu de suprafaţă. O asemenea condiţie o poate îndeplini articolul de idei. Drumul unui asemenea articol constă într-o triadă deosebită: fapte-idee-fapte. De la fapte plecînd, gazetarii trebuie să le nege în idee, apoi să se întoarcă din nou la fapte cu intenţii transformatoare. Astfel înţeleasă, presa se înrudeşte cu sociologia, între cele două existînd şi un schimb de instrumente chiar: interviul, ancheta (etc). Spre deosebire de sociologie, presei i se cere caracter dinamic, nervozitate şi concluzie repede trasă, nu meticulozitate cu aparat ştiinţific în coadă. În plus, ea nu se mulţumeşte cu dezideratul, ci, îndrăzneaţă, trece mai departe, să cerceteze cum s-au aplicat concluziile iscodirii sale. Toate acestea presupun, alături de mult reclamatul fler de gazetar, un lucru care nu se mai uită deseori: cultura. Cu ajutorul ei se poate vorbi, într-adevăr, de o gazetă care nu moare.”

Dacă mă gândesc mai bine, textul acesta l-aş putea iscăli şi azi într-un ziar sau pe un site. Neîndoielnic, după ce l-am mai dres ici-colo, deoarece mi se pare cam nepieptănat.

Teza de esenţă a tabletei e dată de credinţa în rolul jucat de ideile conţinute  în  perenitatea articolului de gazetă.

Contrazicându-l pe Mihail Sebastian, el însuşi gazetar, observ că adevărata gazetărie, cea prin care gazeta nu moare, e gazetăria de idei.

A, nu, nu în sensul că gazeta trebui să concureze Academia, ci în sensul că un articol despre actualitate trebuie să conţină, ca nuca miezul, o idee generală, de sociologie, de istorie, de etică, de filozofie, desprinsă din faptele descrise în articol. Sunt fascinat şi acum de gazetăria occidentală, cea franţuzească, îndeosebi.

Dacă o tipă îşi scrânteşte glezna coborând în fugă scara la metrou, de îndată, din faptul banal, istorisit mai întâi neutru, se ivesc şi înfloresc dezbateri pro şi contra despre cât de comode sunt scările la metrou şi dacă nu cumva ar trebui înlocuite cu lifturi. De la fapte se ajunge la idee şi de la idee la fapte, scriam în Echinoxul de acum trei decenii.

Dezbaterile despre tipa care şi-a scrântit glezna ajung la idei generale, de la fragilitatea oaselor de femeie, până la graba ca stare de a fi a omului de azi. Din ideea că scările sunt prea abrupte se ajunge la propuneri de soluţii pentru Primăria Parisului.

Am scris aceste lucruri în 1972. Aveam la vremea respectivă 24 de ani. Eram la începuturile carierei mele de gazetar, eseist şi scriitor. Sunt acum la finele carierei. Am acum 68 de ani.

De ce aş putea şi acum iscăli articolul din 1972? Pentru că el dă seamă de o credinţă tare a unei personalităţi, una formată în tinereţe, şi cu care personalitatea respectivă trece prin lume fără s-o piardă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite