Gambitul „Reverse Kissinger” al lui Trump cu Belarus – între iluzie și strategie
De peste trei decenii, relațiile dintre Statele Unite și Republica Belarus au fost un pendul între speranță și dezamăgire, între tentative de dialog și sancțiuni severe.
După destrămarea Uniunii Sovietice, Washingtonul a fost printre primele capitale care au recunoscut independența Belarusului, oferind sprijin pentru tranziția democratică. Totuși, alegerea lui Aleksandr Lukașenko ca președinte, în 1994, a pus capăt oricărei iluzii de reformă. În scurt timp, Belarus a devenit un regim prezidențial autoritar: presa liberă a fost redusă la tăcere, opoziția a fost eliminată, iar statul a reintrat, treptat, în orbita Moscovei.
De la „ultima dictatură a Europei” la izolarea totală
În anii 2000, Washingtonul a început să trateze Belarusul ca pe un caz de autoritarism cronic. În 2006, Departamentul de Stat l-a catalogat oficial drept „ultima dictatură a Europei”. Au urmat sancțiuni economice, restricții de viză și înghețarea contactelor diplomatice.
În 2008, ambasadorul american a fost retras, după ce autoritățile de la Minsk au expulzat diplomați americani. Totuși, momente de deschidere au existat. În anii 2010, Belarus a găzduit negocierile de pace privind conflictul din estul Ucrainei, iar unii oficiali americani au sperat că Lukașenko ar putea juca rolul unui mediator între Est și Vest. Dar lipsa reformelor și apropierea constantă de Moscova au blocat orice progres real. Alegerile prezidențiale din august 2020 au închis definitiv cercul. Viciate masiv și urmate de o represiune violentă, ele au aruncat țara într-o criză internă de proporții. SUA și Uniunea Europeană nu au recunoscut rezultatul și au sprijinit opoziția democratică condusă de Sviatlana Tsikhanouskaya. Regimul Lukașenko a reacționat prin arestări în masă și printr-o și mai strânsă alianță cu Rusia.
După 2022: Belarus, co-agresor în războiul Rusiei
Invazia Ucrainei din februarie 2022 a schimbat fundamental datele problemei. Belarusul nu a fost un simplu spectator: a permis trupelor ruse să folosească teritoriul său pentru atacuri asupra Kievului și regiunilor nordice ale Ucrainei. În ochii Washingtonului, acest gest a transformat Minsk-ul dintr-un partener incomod într-un complice direct al agresiunii ruse.
Administrația Biden a reacționat dur. A fost suspendată activitatea Ambasadei SUA la Minsk, iar sancțiunile au vizat principalele industrii belaruse – potasiu, petrol, lemn, oțel, transporturi. Băncile de stat au fost izolate de sistemul financiar american, iar zeci de oficiali apropiați de Lukașenko au primit interdicții de călătorie și înghețarea activelor. În paralel, Washingtonul a întărit sprijinul pentru opoziția democratică și pentru presa independentă din exil. În anii care au urmat, Belarus a pierdut aproape complet autonomia sa externă. Trupele ruse s-au instalat permanent pe teritoriul său, iar în 2023 Moscova a dislocat acolo arme nucleare tactice, aflate sub control direct al Kremlinului. Dintr-o țară-tampon, Belarus s-a transformat într-o extensie strategică a Rusiei la frontiera NATO. Pentru Statele Unite, mesajul a devenit clar: regimul Lukașenko nu mai este un interlocutor, ci un factor de instabilitate regională.
Trump intră în scenă: tentația „dezghețului”
După ani de izolare, în 2025, Donald Trump a decis să schimbe tonul. Într-o manevră neașteptată, a anunțat o „deschidere pragmatică” față de Belarus, condiționată de eliberarea prizonierilor politici. În iunie, regimul Lukașenko a eliberat 14 deținuți, inclusiv pe Serghei Tihanovski – soțul opozantei Tsikhanouskaya – iar în septembrie, alți 52, majoritatea trimiși direct în exil. Trump a salutat gestul, afirmând că Belarus „face pași spre normalitate” și promițând că SUA ar putea redeschide ambasada la Minsk. Emisarul său special, John Coale, a vorbit despre „semne de bună credință”. Într-o postare pe rețele sociale, Trump l-a numit pe Lukașenko „un președinte foarte respectat”. Declarația a produs indignare la Washington și consternare în capitalele europene.
În spatele acestor gesturi, însă, nu s-a aflat o strategie coerentă, ci mai degrabă dorința de a produce o victorie diplomatică rapidă. După cum observa World Politics Review, această tentativă de apropiere a fost „un Reverse Kissinger” – o încercare de a atrage un regim autoritar în tabăra americană pentru a izola Rusia. Diferența, scrie analista Candace Rondeaux, este că Belarus nu are autonomia Chinei anilor ’70. Lukașenko nu e Mao sau Deng, ci un lider slab, dependent de Kremlin și tot mai apropiat economic de Beijing. „Belarusul este un pion în relația Moscova–Beijing, nu un pivot între Est și Vest”, notează Rondeaux. Exercițiile militare Zapad 2025 și prezența nucleară rusă pe teritoriul belarus arată clar că orice idee de independență strategică e o ficțiune.
Opoziția belarusă: între speranță și scepticism
Pentru opoziția democratică, inițiativa lui Trump e un joc riscant. Sviatlana Tsikhanouskaya a avertizat că Lukașenko „îl păcălește pe Trump cu eliberări cosmetice”. „Vrea să cumpere un Lamborghini cu 2.000 de euro”, a spus ironic lidera opoziției în exil, subliniind disproporția dintre concesiile minime ale regimului și beneficiile politice pe care le urmărește.
Opoziția cere ca orice dialog cu Minsk să fie condiționat de reforme reale, eliberarea tuturor prizonierilor și încetarea represiunilor. Mulți dintre cei 52 de deținuți eliberați au fost, de fapt, deportați forțat, iar unii au refuzat să părăsească țara. Pentru ei, „eliberarea” nu a fost sinonimă cu libertatea. Organizațiile pentru drepturile omului și presa occidentală au criticat dur relaxarea de ton a administrației Trump. Washington Times a vorbit despre „overtures to Putin-friendly Belarus” – apropieri suspecte față de un regim fidel Kremlinului.
O dilemă clasică pentru Washington
SUA se află, din nou, în fața aceleiași dileme: cum să mențină influența în Europa de Est fără a legitima un regim autoritar? Trump mizează pe un „re-engagement” pragmatic, crezând că dialogul poate aduce o fisură între Minsk și Moscova. Dar contextul geopolitic nu mai este cel din 2014. Belarusul e prins complet în mecanismele de securitate și economie ale Federației Ruse. Eliberările de deținuți și gesturile simbolice nu schimbă nimic structural. În realitate, regimul Lukașenko folosește exact aceleași tactici ca în trecut: oferă concesii superficiale pentru a obține relaxări punctuale de sancțiuni, fără să cedeze nimic din puterea internă.
Scenariile posibile
La fel ca majoritatea analiștilor achesez la trei direcții posibile pentru perioada următoare: (1) Apropiere prudentă – un dialog lent, cu relaxări graduale și redeschiderea ambasadei SUA (probabil în 2026), dar fără o ruptură de Rusia (probabilitate ~45%); (2) Status quo tensionat – sancțiuni menținute, contacte minime, stagnare politică (probabilitate ~40%); (3) Izolare totală – Belarus devine complet vasal Rusiei, SUA îngheață orice legătură (probabilitate ~15%).
Cel mai plauzibil scenariu este o „relaxare controlată”, în care fiecare pas depinde de gesturi verificabile: eliberări, micro-reforme, dialog civic limitat. Belarus va încerca să jongleze între Rusia și Occident, dar fără a-și asuma o alegere clară.
O concluzie amară
Gambitul „Reverse Kissinger” al lui Trump e, în fond, o reluare a unui scenariu vechi: credința că regimurile autoritare pot fi cumpărate cu simboluri. Dar Belarusul nu e China anilor ’70, iar lumea de azi nu mai are luxul iluziilor geopolitice. Trump confundă teatrul diplomatic cu strategia reală. O redeschidere de ambasadă și câteva eliberări de prizonieri nu pot schimba realitatea unei țări în care libertatea este o excepție, nu o regulă. În timp ce Washingtonul experimentează gesturi de reangajare, Moscova și Beijingul își consolidează influența. La final, rămâne o lecție veche, dar mereu uitată: în geopolitică, simbolurile pot produce titluri, dar nu schimbări. Iar Belarus – prins între Rusia, frica de schimbare și propriul autoritarism – rămâne, încă o dată, scena pe care Washingtonul își joacă iluziile. Sau poate cine știe…
Se încarcă comentariile...
