Fotografia lui Aylan

0
0

„Ça suffit!“, s-au stropşit François Hollande şi Angela Merkel la corul isteric de ţări europene cu pancarte în mâini, „Trăiască omul alb şi creştin!“. De mâine vă faceţi loc, în bătătură, pentru refugiaţi.

Când am vorbit, acum cîteva luni, despre cum  ne vor bântui sufletele dizolvate în Mediterana şi despre posibile cote de imigranţi, unii cititori s-au oripilat, ca de o blasfemie.

Între timp, o fotografie a făcut înconjurul lumii, din Europa pînă în America, pe prima pagină a ziarelor, şi pe a câta spirală a conştiinţei. Mai puţin în Franţa. În numele dreptului la „demnitate”, din respect pentru viaţă, editorialiştii francezi n-au vrut să-l aşeze pe Aylan, ofranda adusă de valuri, pe frontispiciul unei zile paşnice de septembrie. Oare de ce?

Am clipit de mai multe ori şi ne-am uitat repede în altă parte.

Cine i-a scris discursul lui Hollande, preşedintele Franţei, după ce a vorbit la telefon cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei, l-a scris foarte bine. Preşedintele Franţei a spus ieri că, în spatele fotografiei ruşinii, se află mii şi mii de oameni pe care nu i-a mai fotografiat nimeni. De aceea  Franţa propune, împreună cu Germania, un mecanism „permanent şi obligatoriu” de primire a refugiaţilor, valabil pentru toate ţările europene. Sistemul cotelor va fi discutat cel mai devreme pe 14 septembrie, în cadrul unui consiliu al miniştrilor de interne ai UE.

Evident, e o idee imposibilă: libera circulaţie e stâlpul UE. Cum îi vei împiedica pe azilanţi să circule dintr-o ţară în alta – ei care fantasmează la Germania? Nimeni n-are habar cum. Şi totuşi civilizaţia, atât câtă e, s-a clădit pe idei imposibile. Umanitatea nu are drept reflex umanul.

Oamenii sunt singuri pe lume. Superb moment de solitudine: acel moment unic în care toţi buricul pământului se uită cum nenorociţii lumii nici măcar nu le vor ţara, înconjurată orgolios cu sârmă ghimpată.

Refuzul Franţei mediatice de a publica fotografia trupului de copil abondonat de valuri e profund simbolic. Mai întîi, e reflexul în faţa unei intimităţi violate: de nemărturisit, peisajul propriei conştiinţe este adesea insuportabil. Clipim de mai multe ori şi ne uităm repede în altă parte. Dar asta au simţit-o toţi cei care, în lume, au hotărât totuşi să ţină ochii deschişi, pe prima pagină sau pe reţelele sociale. Însă cu cât gradul de civilizaţie e mai mare, cu cât pretenţiile de a atinge un grad civilizatoriu sunt mai mari, cu atât refularea e mai adâncă.

Da, Franţa, ţara europeană a drepturilor omului, a ştiut, singura, că în absolut, e o imagine imposibil de arătat. Simţul demnităţii umane îţi spune că este indecent să exhibezi tragedia unui corp care nu se mai poate înveli singur. Franţa a ratat clipa istorică a unui clişeu care de ieri rămâne cu fierul roşu în inimi, în conştiinţe. Franţa a avut acest reflex uman minim, ca o rugăciune. Cred că e un semn de mare civilizaţie.

Am să mai adaug ceva. Refexul, instinctul de a nu putea susţine cu privirea trupuşorul aruncat de mare, e un revelator: nimic mai mult de atît, refugiaţii sunt corpuri incomode, pe care nu le vrea nimeni. Un clişeu şocant, închizi ochii instantaneu. Această precizie reflexă cu care fiinţa noastră se apără de oroare arată, în schimb, ce nu ne-a intrat în reflex, ce nu s-a transformat în instinct. Nu, „a fi uman” nu e un reflex automat; nu, „a fi uman” nu e un instinct declanşat de o sinapsă care s-a exersat pe creier timp de generaţii. „A fi uman” rămâne o construcţie, un program politic. „A fi uman” rămâne un imperativ moral, laic sau religios. „A fi uman” e o temă pentru acasă, incomodă şi detestabilă, individuală şi intimă, atâta vreme cât nu am coborât în alt regn.

Putem clipi oricît, şi la infinit. Băieţelul acela de trei ani va continua să doarmă pe retina noastră, cu faţa în nisip, singur, scăldat de valuri nepăsătoare.

Un gunoi în ochi, de nextirpat.  

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite