Fabule europene. Cota de imigranţi pe fiecare ţară

Libia a devenit o pepinieră de traficanţi barbari de fiinţe umane cărora Europa le e vîndută drept Paradis. Pe lângă măsurile de întărire a pazei la porţile raiului, Comisia Europeană a îndrăznit să propună cote de imigranţi: fiecărei ţari din UE ar trebui să-i revină un anumit număr din imigranţii refugiaţi. O revoluţie.

Europa e chemată să-şi dea măsura.

Am scris deja despre cum ne vor bântui morţii din Marea Mediterană şi despre bărcile de salvare pe care cele 28 de ţări membre ale UE (nu) le-au scos pe valuri. Am pus problema dintr-un unghi moral – ce idealism!, am avansat şi ideea unei rezolvări politice prin repartizarea imigranţilor între toate ţările – ce scandalos! 

Cîteva mii de cadavre mai tîrziu, Europa conştientizează că e grav şi că e criminal. Libia a devenit o pepinieră de traficanţi barbari de fiinţe umane cărora Europa le e vîndută drept paradis.

Sutele de trupuri stivuite pe ambarcaţiuni de pripas habar n-au că Marea Mediterană e Styxul, iar Paradisul are porţile închise.

Europa însăşi s-a construit deschizînd, în timp, mai multe uşi între Infern şi Paradis. Europa însăşi şi-a făcut un lifting facial reuşit, pe obrazul brăzdat de adînci frontiere. În 1992, prin tratatul de la Maastricht libertatea de circulaţie, de instalare şi de muncă au devenit premisele unei cetăţenii europene şi baza de a distinge între europenii comunitari şi europenii non-comunitari.

Mai ştie cineva că românii sau bulgarii au fost noncomunitari, adică imigranţi extracomunitari, pînă în 2007?

Îşi mai aduce aminte cineva de fiorul din plină noapte când autocarul era tras pe dreapta, în Ungaria bunăoară, când ţi se numărau banii - să ai ce mânca în Paradis - , ţi se cerea invitaţia oficială - să nu fii de capul tău în Paradis, şi în general toate justificările pentru a-ţi anula, punctual şi provizoriu, calitatea de fiinţă umană inferioară extracomunitară?  

Pornind de la călătoriile cu autocarul pe care ea însăşi le-a practicat între Franţa şi România înainte şi după 2007, Monica Salvan publică un excelent studiu antropologic despre graniţele, exterioare şi interioare, din imaginarul identitar al românilor aflaţi în mobilitate. Posesoare şi a unui paşaport francez, autoarea descrie subtil culpabilizarea resimţită la un astfel de control cînd vameşii au tratat-o diferenţiat  faţă de ceilalţi călători:

„Chiar dacă am putut să-mi aleg apartenenţa administrativă, am resimţit, alături de compatrioţii mei această inferiorizare reînnoită ori de cîte ori autorităţile, uzînd intruziv şi uneori abuzînd de puterea lor, îşi arătau neîncrederea. Faptul de a avea un paşaport francez nu e suficient pentru a şterge sentimentul aproape „natural” , exersat în timpul călătoriilor precedente, de „ilegitimitate” la frontieră.” (traducerea mea, Monica Salvan, Mobilités et imaginaire identitaire des Roumains dans l’Europe d’après 1989. Carnets de bord et ethnographie des pratiques de voyage en autocar , Peter Lang, Berne, 2014, p. 63)

Astăzi, în Europa celor 28, orizontul e departe, iar legitimitatea a căpătat alte nuanţe. „Imigraţia în alb“ sau exodul medicilor – în special români şi bulgari – a înlocuit fenomenul instalatorului polonez, precedenta figură din anii 2000 a străinului-hoţ-de-slujbe, nu chiar aşa de străin din moment ce era şi el europen . O viziune extrem de interesantă asupra noului flux migrator dinspre Europa de Est oferă Catherine Wihtol de Wenden, specialistă recunoscută în geopolitică şi imigraţie:

„În România, medicii justifică alegerea lor de a emigra prin corupţia din ţară, practica şpăgii în profesia lor, lipsa de perspectivă profesională, salariile mici, lipsa de recunoaştere socială, absenţa dotărilor. Pentru ei imigraţia apare ca o alternativă la revoltă, după modelul lui Albert Hirschman (Exit, voice and loyalty) şi modelul migratoriu este cîştigător pentru emigrant, cîştigător pentru ţara de primire şi perdant pentru ţara de origine.”

Pasionată fiind de subiectul migraţiei medicilor în strînsă legătură cu problematica identităţii europene, am luat parte la un proiect de cercetare internaţional, concretizat în volumul „Migration en blanc. Médecins d'est en ouest. Sous la direction de Anna Krasteva&Despina Vasilcu, praface de Catherine Wihtol de Wenden“ şi publicat în Franţa, la L'Harmattan. Sunt convinsă că „hemoragia“ masivă a medicilor din ţările de Est care ajung să colmateze  deficienţele din sistemele medicale ale ţărilor din Vest, reprezintă cea mai vizibilă prefacere, sub ochii noştri, a noii Europe, bazate pe libera circulaţie: medicii imigranţi sunt, într-un fel, primii „europeni cu normă întreagă“. N-au ştiut să se revolte la ei acasă, ca să schimbe sistemul din interior, dar au reuşit să dea legitimitate cetăţeniei europene şi pînă la urmă graniţelor ei.

Revin acum la actualitatea tragică a imigranţilor noncomunitari, păstrînd între rînduri această lecţie a noii Europe: libertatea se învaţă repede şi aşază un zid şi mai gros, ceva mai departe.

În faţa fluxului fără precedent de imigranţi şi de refugiaţi (veniţi în special din Sahelul african, îmbarcaţi în principal în Libia de reţele de traficanţi foarte puternice)  cu care se confruntă în special Italia, dar şi Grecia sau Malta, prima măsură a Comisiei Europene a fost decizia de a întări paza de coastă: de trei ori mai multe nave vor patrula inclusiv în apele internaţionale pentru a descuraja reţelele traficului de imigranţi. (Măsura nu e dublată şi de o descurajare „militară”, pentru acest tip de acţiune e nevoie de o decizie ONU.) Între cele 28 de state UE participă la această operaţiune Franţa, Italia, Germania, Spania cu nave de patrulare şi Polonia şi Slovenia cu elicoptere.

Adevărata revoluţia e, după mine, în altă parte. Pe lângă măsuri de întărire a pazei de coastă, Comisia Europeană a îndrăznit să propună cote de imigranţi: fiecărei ţari din UE ar trebui să-i revină un anumit număr din imigranţii refugiaţi, calculat în funcţie de PIB (produsul intern brut), de populaţie, de rata şomajului şi de numărul de refugiaţi deja admişi. Un algoritm sec, aşa cum e sufletul administrativ al Europei. Să numeri capetele cu precizie, ca-ntr-o turmă de-mpărţit între proprietarii unei stîne. 10 ţie, 8 mie. Pe undeva, în zona aceea a demnităţii umane, gestul acesta provoacă revulsie. În acelaşi timp şi în mod paradoxal, algoritmul e necesar, în faţa puhoaielor de nefericiţi, eşuaţi la ţărmul neprimitor al stînei europene.

Cum e primită ideea cotelor de imigranţi, în statele UE?

Abia lansată de vicepreşedintele Comisiei Europene Frans Timmermans, ideea repartizării imigranţilor între statele UE potrivit unor cote a stîrnit  o serie de NU-uri naţionale destul de virulente. Marea Britanie, Franţa, Ungaria au spus, din start, că nu admit o asemenea idee. François Hollande, preşedintele Franţei; a declarat marţi, 19 mai, că e ferm împotriva instaurării unor cote, din moment ce fiecare ţară a reglementat (naţional) dreptul la azil, dar că în acelaşi timp e nevoie de o mai bună repartizare a refugiaţilor între ţările Europei.  Raţionament perfect - al învîrtirii în cerc. „Şi ce facem cu cei care n-au posibilitatea să recurgă la dreptul de azil?” a pus degetul pe rană Angela Merkel, afirmându-şi disponibilitatea de a căuta o poziţie comună cu cea a Franţei, ca între puternicii Europei, pînă la prima întîlnire pe subiect, pe 15 iunie, între miniştrii de interne ai ţărilor UE, la Luxembourg.

Dezbaterea e pasionantă şi are loc inclusiv  între oamenii obişnuiţi, în Franţa cel puţin. Se vorbeşte în emisiuni de televiziune, în dezbateri la radio, pe forumurile din presa scrisă: „Nu uitaţi că în Franţa există o sumedenie de meserii pe care francezii nu le vor. Franţa are nevoie de imigranţi!”; „E dramatic ce se întîmplă cu refugiaţii de la porţile Europei, dar tot pe acolo intră şi islamiştii.”; „Şi cum vor fi opriţi imigranţii repartizaţi spre România şi Bulgaria, spre exemplu, să plece apoi spre Franţa sau Germania, ţări mai atractive?”.

În România tăcerea e asurzitoare. Nu există dezbatere pe subiect.

România are la dispoziţie peste 83 milioane de euro în perioada 2014-2020 drept sprijin UE în domeniul migraţiei legale şi neregulamentare, politicii de returnare şi azil, precum şi a gestionării integrate a frontierelor. Politic, România s-a exprimat prin vocea lui Leonard Orban, care a declarat că România este total împotriva acestui tip de solidarizare europeană prin cote.

L-am întrebat pe Cristian Preda, unul dintre cei mai activi europarlamentari români, ce crede despre ideea Comisiei Europene de a instaura cote pe ţară de repartizare a refugiaţilor:

„Poziţia mea e diferită. Cred că trebuie să susţinem proiectul Comisiei. Trebuie să fim solidari cu ţările din Sud dacă vrem ca şi ele să apere cauza Estului. Dar cred că pe de altă parte, trebuie să îi primim pe azilanţii politici, nu pe migranţii economici.”

Şiţi ce turnură a luat, spre exemplu, dezbaterea în Polonia? Polonezii ar fi de acord să primească mai mulţi refugiaţi, dar cu o condiţie: să fie...creştini.

Şocul civilizaţiilor, acutizat de fluxul migrator din ultimii 50 de ani, exacerbează tensiunile, pe fondul crispării identitare a Europei de azi. Scriitorul şi filozoful (de stînga!) Régis Debray se arată convins, în Eloge des frontières, că deschiderea către Celălalt e, astăzi, un lux periculos:

„Afluxul de imigranţi trezeşte xenofobia în ţările bogate de primire iar mizerii exilaţi îşi sapă propriile tranşee în metropolele sufocate la maxim. (...)Ca şi medicamentul, orice frontieră este şi remediu şi otravă. Şi afacere de dozaj. Măcar dacă gestionarii frontierelor ar reuşi să fie nişte farmacişti rezonabili, în condiţiile în care, ca să controlezi luarea în greutate  a Europei, presupune să stăpîneşti o chimie subtilă.” (traducerea mea, din Régis Debray, Eloge des frontières , 2013, p. 89).

Nu: nici pe 15 iunie, nici la summitul dedicat subiectului, pe 30 iunie, de la Bruxelles, propunerea Comisiei Europene de repartizare a refugiaţilor potrivit unei cote nu va fi acceptată de ţările membre.  

Şi totuşi Europa îşi dă măsura, acum. Europa nu e capabilă, pe această treaptă de civilizaţie, să mai dărîme nişte frontiere, de abia dacă şi-a limpezit obrazul propriu, ştergînd graniţe interne, ruşinoase. Europa îşi pune întrebări cu răspunsuri imposibil de dat.

Continui să cred că din frămîntarea aceasta fără ieşire, în jurul unor vieţi de salvat, se va naşte un anumit ethos european. Iar dimensiunea morală va face parte din sufletul Europei, azi pur administrativ.

Monica Salvan, Mobilités et imaginaire identitaire des Roumains dans l’Europe d’après 1989. Carnets de bord et ethnographie des pratiques de voyage en autocar , Peter Lang, Berne, 2014

Régis Debray, Éloge des frontières, Gallimard, 2010. Collection Folio (n° 5598), 2013.

Wihtol de Wenden, C., L’Atlas des migrations. Un équilibre mondial à inventer, Paris, Autrement, 2012.