Foca

Am un prieten. Dacă l-aş cunoaşte mai bine, l-aş cunoaşte mai bine. Dar nu ne-am văzut decît o singură dată. Aceasta este povestea unei întîlniri unice.

Am un prieten. Dacă l-aş cunoaşte mai bine, l-aş cunoaşte mai bine. Dar nu ne-am văzut decît o singură dată.

Prietenul meu este mic, nu chiar mic, la scară planetară sîntem de-o seamă. Nouă ne place să ne uităm la planete. Pe înserate, cînd se văd planetele alinate, ceva din mine se aliniază cu ceva din prietenul meu de departe.

Atunci cînd l-am întîlnit, el stătea pe bancheta din spate a maşinii. Tocmai ieşise din casa unui elefant cu trompă blînd tremurată unde, ca să nu se plictisească, tolănit pe covoare cu miros de pisică desenase Biserica Evanghelică. Biserica Evanghelică avea exact atît de multe turnuri cît trebuia, şi exact atît de drepte cît trebuia. Şi apoi am mers şi am mers, iar pe bulevardul Bălcescu el făcea baloane de săpun uriaşe, ele pluteau peste umerii trecătorilor şi printre picioarele lor, prietenul meu o tot lua înapoi după ele, doar noi atît de mari şi atît de fără rost ne duceam înainte, unde nici un balon, şi-aş fi făcut baloane şi eu, sigur că da, mi-era poftă de ele aşa cum lui uneori îi e poftă de viscol, dar n-aveam cu ce şi mi-a fost ruşine să-i cer, abia ne cunoscuserăm, cum s-ar zice, şi nu se cădea. Şi am mers, şi la capătul drumului am stat la o masă, între turnurile Sibiului el se străduia să construiască turnuri foarte drepte pe ecranul telefonului, se necăjea cînd acestea se dărîmau, se necăjea cînd se strîmbau, dar eu nu făceam nici măcar un turn, fiindcă nici un fel de turn nu ştiam să fac, nu făceam. Iar cînd i s-a descărcat telefonul el s-a necăjit tare, tare, iar dacă masa restaurantului ar fi avut clape, el ne-ar fi cîntat Beethoven şi am fi fost aşa de fericiţi. Apoi se lăsa întunericul şi deodată bum, bum, începea o paradă, de sub Podul Minciunilor apăreau prinţese şi cavaleri, cu zecile şi poate cu sutele, rochii, săbii, cosiţe, nestemate, platoşe, copiii se bucurau de pe margine cocoţaţi pe umerii tăticilor, lingînd vreun ciubuc, mozolindu-se cu vreo vată de zahăr, dar ochii albaştri ai micuţului prieten nu se lăsau păcăliţi de defilare, şi nici de chiotele noastre, prietenul mititel ştia că acolo, nu vă mai agitaţi, e doar ceva de carton, uite prinţesele, care prinţese?, şi nu se bucura, şi noi ne întristam, şi el tot nu se bucura, şi noi ne rugam să se bucure, şi el tot nu se bucura, şi noi începeam să pricepem, sau aşa credeam noi, că pricepem, şi el nu se bucura, şi atunci deodată ne bucuram noi: fiindcă el entuziasmat striga în Piaţa Mare: Foca! Şi mama lui zicea: Focul. Şi el: Foca! Şi ea: Foc-ul. Foc-a. Ul. A. Şi ne bucuram. Fiindcă focul era viu, era chiot şi era adevăr şi era poezie, toate la un magic şi suprem feminin. Şi aşa avea să rămînă. Nu mai există foc care să nu fie focă.
Din păcate, atît. Dar dacă l-aş cunoaşte mai bine, l-aş cunoaşte mai bine.

P.S.: Dudu, ne întîlnim diseară pe Marte. Aruncă un ochi şi la Venus!

***

Am scris textul de mai sus primăvara trecută, pentru Dilema veche, în cadrul campaniei "Scriitorii despre autism", la invitaţia poetei Anei Dragu. Textul reflectă întîlnirea mea cu fiul ei, Dudu, dintr-o după-amiază de vară petrecută în centrul Sibiului.

Peste mai puţin de un an de atunci, m-am întîlnit cu copleşitoarea poveste a altor părinţi, tot din lumea literară, care au aflat că băiatul lor de trei ani suferă de o formă de autism. Povestea lui Tudor, un copil adorabil pe care îl ştiam numai din fotografii, este aici, vă invit să o citiţi. Poate veţi participa la talciocul caritabil de pe 27 ianuarie sau poate veţi face o donaţie. Dar, înainte de toate, veţi fi cîştigaţi dacă veţi citi povestea.