„Foarte bine, tu? »
0„Ești bine?”, m-a întrebat el, iar eu am rămas mut de uimire, incapabil să răspund cu ritualul „Foarte bine, tu?” sau să îndrăznesc un „Nu, deloc, bineînțeles că nu”. Eram prea buni prieteni ca să ne mințim, dar nu ne văzusem de atâta timp încât nu știam de unde să încep.
Franța? Europa? Această tentație a indiferenței care, uneori, mă cuprinde? Am sfârșit prin a-i spune că de data asta s-a terminat, că nu mai am familie, că sunt mai puțin sedus ca niciodată de dreapta, orfan al stângii și în doliu după un centru al cărui culori le port, dar care nu a știut să se afirme.
Nu mai pot suporta, i-am spus, să aud dreapta prezicând apocalipsa dacă le-am lua celor mai bogați o mână de avantaje fiscale necuvenite, dar nu pot accepta nici că singura mare luptă a stângii este acum menținerea vârstei de pensionare.
Dreapta și banii mă șochează. Deja trecută la extrema dreaptă, dreapta dreptei mă îngrozește, dar stânga mă disperă. Stânga mă umilește, personal, pentru că pensia nu a fost concepută pentru a crea o a treia etapă a vieții, etapa timpului liber, ci pentru a nu cădea în mizerie la vârsta la care forțele te părăsesc. Pentru aceasta a luptat mișcarea muncitorească, și nu pentru ca noi să putem trăi timp de cincisprezece sau douăzeci de ani din pensiile plătite de cei activi, într-o perioadă în care numărul acestora se reduce, durata de viață se prelungește și rămânem în bună sănătate și capabili, cu excepția anumitor profesii, să lucrăm mult mai mult decât în trecut.
Lupta stângii nu ar trebui să fie pensia, ci dezvoltarea muncii precare, scumpirea chiriilor din cauza exploziei închirierilor turistice și afirmarea politică a Europei împotriva lui Trump, Putin și Xi. Prin caricaturizarea luptelor de ieri, stânga nu duce luptele de astăzi, pe care nici centrul nu le duce, și ne mirăm de progresul extremei drepte? Și ne mirăm că o parte a dreptei este acum tentată de „uniunea dreptei”? Și ne mirăm că Rassemblement National ar putea prelua în curând conducerea Franței?
În acea zi, unitatea europeană ar fi grav compromisă. Trump și Putin ar putea sărbători, dar astăzi cine face auzită vocea Europei? Cine o întruchipează? Unde este coaliția democratică care să definească cu voce tare și inteligibilă, atât în Parlament, cât și în Consiliu, prioritățile Uniunii și modul de a le promova?
La fel ca Franța, Uniunea nu se scufundă. Ea susține Ucraina, își afirmă autonomia și se reînarmează. O face în mod insuficient, dar o face. Însă, la fel ca Franța, nu mai are o identitate, nici o capacitate de mobilizare politică și nimic care să trezească entuziasmul.
Astfel de lipsuri pot fi fatale, dar nu i-am spus nimic din toate acestea prietenului meu. M-am gândit doar la asta pentru mai puțin de un minut, înainte de a-i răspunde: „Foarte bine, și tu?”.
Se încarcă comentariile...
