Filme românești de recuperat din 2022: „Al cui câine sunt?”

Anul cinematografic românesc 2022 a adus pe ecrane vreo 50 de premiere. La atât de multe producții autohtone, nu e de mirare că unele filme remarcabile, care nici nu au fost selecționate la Festivalul de la Cannes, nici nu au impresionat la box-office, au trecut aproape neobservate. Mi-am propus să readuc în atenție câteva dintre aceste lungmetraje importante care au avut premiera națională în 2022.

Róbert Lakatos alături de personajele sale din „Al cui câine sunt?” FOTO @Rollercoaster PR

Róbert Lakatos („Bahrtalo!”, 2008), cineast maghiar din Cluj, a revenit în cinematografe după o lungă pauză. Între timp, el a obținut titlul de doctor, la Universitatea Babeș-Bolyai, cu teza intitulată „Confluențe ale metodelor regizorale în filmul documentar și cel de ficțiune în Europa Centrală și de Est, în primul deceniu al secolului XXI”, și a continuat să predea la școala de film a Universității Sapientia.

Subiectul cercetării sale doctorale e strâns legat de practica sa regizorală, lucru dovedit atât de „Bahrtalo!”, cât și de noul său film, „Al cui câine sunt?” („Ki kutyája vagyok én?”, coproducție Ungaria-România). Ambele sunt încadrabile în subgenul mockumentary („documentar ficțional” comic/ironic/parodic), „Al cui câine sunt?” integrând, în plus, elemente de animație.

Chiar în primul cadru, de pe ecranul unui televizor, regizorul-scenarist Róbert Lakatos – totodată protagonist și narator – îi avertizează pe privitori că „acest film, ca toate filmele, manipulează”. Prin urmare, spectatorul ideal al filmului ar trebui să abandoneze orice iluzie a realității înregistrate, pentru a se lăsa fascinat de manipularea cinematografică. Deși personajele există – purtând același nume și având cam aceeași identitate – și independent de universul filmului (de unde și aparența de documentar, în teorie opus ficțiunii), structura dramaturgică în care evoluează acestea e în mare parte inventată de cineast.

Premisa narativă este expusă rapid, pornind de la un cântec interpretat tot de Róbert Lakatos (regizorul, cântăreț la fluier și caval, se numără printre muzicienii la instrumente tradiționale care contribuie la soundtrack cu cântece populare, dar și cu o versiune savuroasă la „Odă bucuriei”, imnul european compus de Beethoven). Câinele la care trimite titlul filmului este Talpaș, un kuvasz (rasă de ciobănesc din Ungaria) căruia stăpânul – Lakatos, desigur – se străduiește să-i găsească perechea potrivită. Raționamentul este simplu: Talpaș are „gândire autonomă”, „ceva specific unguresc”, iar autonomia trebuie stimulată prin împerecherea sa cu o reprezentantă a unei rase ungurești (kuvasz sau komondor), ce ar duce, pe termen scurt, la nașterea unor pui 100% maghiari și, pe termen lung, la dezvoltarea unei noi rase.

Nu vă grăbiți să-l acuzați pe cineast de propagandă rasistă sau iredentistă: Lakatos este mereu (auto)ironic și, dacă filmul său demonstrează ceva, acel lucru e absurditatea tentativelor de „salvare a valorilor naționale” sau a „aspirațiilor regionale” (am citat din titlurile capitolelor filmului). Sugestiv, după ce-și testează propriul ADN pentru a-și descoperi originile etnice și analizează rezultatele, regizorul-protagonist nu poate decât să conchidă, pe un ton amar: „Miroase a imperialism global”. Dar în capitolul final, când naționalismul și regionalismul s-au dovedit drumuri ce nu duc nicăieri, nu triumfă imperialismul, ci individualismul.

Momentele hilare sunt numeroase: secvențele în care lătrăturile patrupedelor sunt „traduse” în replici, cel mai adesea xenofobe, introduse în bule ca de benzi desenate, detaliile relevante pentru firea câinilor, reacțiile oamenilor la acțiunile animalelor, dansul spermatozoizilor pe „Oda bucuriei” etc.

Cineast cu spirit ludic molipsitor, Róbert Lakatos declara: „Am vrut să fac un film pe care Caragiale și-ar dori să-l vadă”. Și a reușit, deoarece „Al cui câine sunt?”, sub pretextul chestionării politicii canine, satirizează – prin imagini și comentariile pe marginea lor – eternele moravuri umane.