Festivalul Sonoro: o sărbătoare a muzicii de cameră

„A fost un concert oferit cu bucurie şi primit cu vădit entuziasm de un public în mare parte prezent cu totul circumstanţial la acest eveniment sărbătoresc.“

În adevăr, pe parcursul a opt ani, Festivalul Sonoro a devenit o veritabilă instituţie de concerte, de educaţie muzicală artistică; este destinată publicului larg pe care reuşeşte să-l capaciteze cu nebănuită eficienţă, este destinată tinerilor muzicieni cărora le oferă o exemplaritate a manifestărilor, le oferă inclusiv stagii utile de perfecţionare profesională.

Iar aria concertelor este extinsă; nu numai în locuri importante din Bucureşti, în clădiri istorice, în spaţii tradiţionale de concert sau în cele mai noi dar şi în alte oraşe ale ţării, la Cluj, la Iaşi; dar şi la vecinii de la Sud de Dunăre, la Sofia; De asemenea, în Italia. În alţi ani, concertele Festivalului erau susţinute şi la Chişinău, şi chiar în Ucraina.
    
Protagoniştii concertelor? Sunt tineri maeştri ce dau consistenţă vieţii muzicale europene, artişti ce provin din ţările Europei Centrale şi de Vest, dar şi din România, muzicieni de excelentă comunicare artistică, unii dintre aceştia manifestând remarcabile capacităţi privind îndrumarea tinerilor instrumentişti.

Am putut asista numai la unul dintre concerte, la cel susţinut la Ateneul Român, un concert al creaţiilor clasico-romantice, lucrări celebre semnate de Robert Schumann, de Johannes Brahms, de Felix Mendelssohn Bartholdy. Concert care a fost prefaţat de un minunat solo pentru violoncel, un Cântec al păsărilor preluat de marele muzician Pablo Casals din folclorul catalan. A fost un concert oferit cu bucurie şi primit cu vădit entuziasm de un public în mare parte prezent cu totul circumstanţial la acest eveniment sărbătoresc, melomani de ocazie care, când şi când, au prilejul de a dobândi conştiinţa faptului că muzica ˗ nu de azi, nu de ieri ˗ este un spaţiu al unei nobile adresări.  

Şaisprezece concerte, zeci de lucrări camerale prezentate în diferite formule instrumentale şi doar două lucrări din repertoriul românesc; niciuna dintre acestea nu a fost prezentată la Bucureşti! Oricum, cam puţin, în condiţiile în care pe lângă marile capodopere ale genului, programele de concert au găzduit inclusiv creaţii ale unui romantism târziu, unele lucrări de valoare cu totul secundară, de asemenea creaţii actuale din spaţiul central, est european sau american.

Eficient manager, violistul Răzvan Popovici, directorul artistic al Festivalului, îşi domoleşte elanul acţiunilor în faţa marilor valori ale repertoriului cameral românesc. Sunt creaţii pe care ori nu le cunoaşte ori le cunoaşte, dar le ocoleşte din motive ce-mi scapă sau pregetă a solicita coechipierilor săi a le lua în consideraţie. Păcat! Căci nu pot crede că principalii susţinători ai manifestărilor, Raiffeisen Bank şi E.On şi-ar fi putut exprima consideraţii, ar fi putut avea obiecţii privind structura programelor de concert.

Voi aminti numai, spre exemplu, faptul potrivit căruia participarea marilor orchestre ale lumii în cadrul manifestărilor Festivalului George Enescu este condiţionată de prezentarea unei creaţii enesciene sau a uneia dintre lucrările repertoriului românesc. Iată o conduită ce poate fi inspiratoare pentru tinerii maeştri ai Festivalului Sonoro!

Este un serial de concerte aşteptat de la un an la celălalt, un Festival care a devenit o importantă acţiune artistică susţinută în spaţiul nostru public, concerte adresate publicului de la noi, cursuri de măiestrie oferite tinerilor muzicieni. Totul realizat în mod salutar, în covârşitoare măsură în baza susţinerii private, cu buna colaborare a unor tradiţionale instituţii de la noi din ţară.


Materialul a apărut anterior în revista România Literară.