Festivalul George Enescu 2025. Prima săptămână
0Ne aflăm deja la mai bine de o săptămână după începutul ediției a XXVII-a a evenimentului național, european și mondial, o manifestare care își validează bienal înalta valoare, reputația, actualitatea. Se știe, este unul dintre marile festivaluri de muzică clasică ale lumii.
Cu rivali puțini, trebuie s-o spun apăsat, grație nivelului artistic și nu numai, a dimensiunii reprezentate prin durată (aproape o lună de muzică), locații (capitala țării, alături de alte peste 20 de orașe din România, inclusiv Chișinău, capitala Republicii Moldova), diversitate (simfonic, cameră, recitaluri instrumentale și vocale, operă în concert și scenică, balet, simpozioane de muzicologie și conferințe, experiențe imersive, expoziții, proiecții de filme și de spectacole lirice/balet de la Royal Opera House Covent Garden, lansări de carte - disc...).
Totul sub semnul lui George Enescu, de la a cărui trecere în neființă s-au împlinit 70 de ani în 2025 și din repertoriul căruia se cântă peste 40 de lucrări. Programele festivalului marchează și alte comemorări sau aniversări de mari compozitori sau de ansambluri importante.
Cifrele sintetice de bază se cunosc, 4000 de artiști din 28 de țări, 80 de orchestre și ansambluri camerale în peste 100 de concerte. Fabulos.
Un efort managerial maxim desfășurat sub direcția artistică a dirijorului Cristian Măcelaru, președinte de onoare fiind deja legendarul șef de orchestră Zubin Mehta. Organizator, Artexim, care a avut alături Art Production Foundation în calitate de co-organizator, numeroși sponsori principali, parteneri, inclusiv instituționali, media - interni și internaționali etc. Festivalul s-a desfășurat ca de obicei sub Înaltul Patronaj al Președintelui țării, finanțarea proiectului aparținând Guvernului României prin intermediul Ministerului Culturii.
Îmi propun să consemnez câteva dintre multele evenimente ale ediției.
Deschiderea...
... a fost onorată de Orchestra și Corul Filarmonicii George Enescu, sub bagheta lui Cristian Măcelaru, prilej cu care s-a consumat la Sala Palatului o premieră unică la noi în țară. Festivalul George Enescu a deschis porțile comenzilor de lucrări, un obicei mult și de mult practicat în Occident, chiar de teatrele de operă.
Astfel, apreciatul compozitor Dan Dediu a primit comanda unui opus, „Concert pentru orchestră”, ce s-a cântat ca primă audiție absolută, deci mondială, în seara inaugurală. O lucrare de 20 de minute care a crescut cu o unitate, la 182, numărul și așa impresionant de opusuri ale maestrului de 58 de ani.
În subtext, noul „Concert” are o dedicație evidentă către memoria lui George Enescu, nu numai prin primele unisonuri din pagini, parafrază a celebrului „Preludiu la unison” al compozitorului național, ci și prin structura și construcția admirabil închegate într-o durată, totuși minimală. Se știe că Dan Dediu este un important orchestrator, dar aici a adăugat această virtute unei diversități de abordare care a combinat individualitățile sonore ale ansamblului cu tematica expusă de pachetele de instrumente, având în minte virtuozitatea. O reușită. Rememorez, ca simple spicuiri, semnalele xilofonului suprapuse corzilor fine succedate de cele ale trombonilor și urmate de o poetică liniștită în crescendo punctat de alămuri spre tutti. Aleator, îmi amintesc tentele de mister cu impulsuri anunțătoare venite din partea „lemnelor” ca paradă a îmbinării vocilor spre un nou crescendo, virtuozitatea cordarilor (un pian însoțitor se distinge), orchestrația savantă în creșterile spre apogee, repriza tainică și temele alternante la aceleași pachete de suflători în „lemn”. Observ sugestii raveliene, care îmi par tot un omagiu adus lui Enescu, colegul și prietenul lui Ravel, ambii studenți ai lui Fauré la Paris. În sfârșit, nu uit finalul bine pregătit dar concis, în acorduri bruște și decise. Bucuria interpretării noii lucrări care și-a dovedit imediat valoarea fiind îndelung aplaudată, s-a resimțit din atenția, din preciziunea baghetei și dedicarea fără limite, entuziastă, a orchestranților.
Piesa concertantă a serii, „Concertul în re minor pentru vioară și orchestră” de Haciaturian, a adus tot o premieră. Pentru întâia oară în deschiderea festivalului, invitatul solist a fost un câștigător al Concursului George Enescu, Nemanja Radulović, în 2001. Artistul este un virtuoz și a expus tehnica sa admirabilă cu discreție și finețe în exprimare (Allegro con fermezza), dăruind mișcării a doua, Andante sostenuto o patină tristă cu sunete tânguitoare, îndeosebi temelor exotic-orientale contrapuse exploziilor de forță din orchestră. Din nou, vioara s-a arătat poetică. Pentru ultima parte Allegro vivace, adus de șeful de orchestră la staza de Presto de forță, solistul și-a demonstrat calitățile virtuozistice. Ca encore inedit în duo, Radulović și Măcelaru au oferit Preludiul din lucrarea „Cinci piese pentru două viori și pian” de Șostakovici, absentul find, evident, pianul.
După pauză, înaintea muzicii, vocea de bronz și chipul actorului Marius Bodochi (surprinzător de asemănător lui Enescu), ne-a reamintit printr-o prezență proiectată pe ecranul de fundal al Sălii Palatului, câteva memorabile gânduri enesciene. Proiecția a continuat cu un film-fantezie (Nona Ciobanu, Peter Košir, regizori multimedia, Damian Ștefan, proiecție video), reprezentând simbolic voiajul lui George Enescu de pe plaiurile natale spre lumea largă, film care a rulat în paralel cu „Poema română” de George Enescu.
Îmi place să cred că spectatorii s-au dedicat în primul rând muzicii, fără să fie răpiți de imagine, pentru că bagheta lui Cristian Măcelaru, filarmoniștii și coriștii bucureșteni (dirijor de cor, Iosif Ion Prunner) au oferit o versiune de referință a întâiului opus enescian. O tălmăcire ce nu se ascultă des. Puternica imagistică sonoră și autenticul spirit național au stat la fundamentele versiunii redate în tempo-uri specifice folclorului românesc, cu intervenții instrumentale de mare acuratețe și plasticitate a evocării naturii, precum și în asamblări de la calm la turbulență, într-o admirabilă coloristică. În sonorități majestuoase, Imnul regal a încheiat „Poema română”.
Ukrainian Freedom Orchestra
A susținut două concerte la Sala Palatului, sub bagheta dirijoarei Keri-Lynn Wilson. Este un ansamblu format din instrumentiști rezidenți în Ucraina, din emigranți în străinătate după anul 2022 sau stabiliți în afara Ucrainei înainte de anul începerii ostilităților. S-a format astfel o orchestră simfonică solidă care a venit la București cu două programe.
În prima seară, s-a cântat mai întâi Suită din opera „Mothers of Kherson” („Mame din Kherson”) de Maxim Kolomilets, o muzică străbătută de duioșie maternă într-un context care se zbate între violență și doinirea dureroasă.
A urmat cunoscutul „Concert nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26” de Max Bruch, în interpretarea Alexandrei Conunova, o artistă de extracție romantic-poetică, cu sunet curat și inflexiuni visătoare în prima parte Vorspiel. Allegro moderato. Pentru ce a urmat, mișcările Adagio și Finale. Allegro energico, sunetul viorii a căpătat gradual aplomb, păstrând pasiunea izvorâtă din adâncul simțirii.
Orchestra ucraineană a arătat omogenitate și echilibru între partide, până la Uvertura „Tannhäuser” de Wagner, în care coardele n-au mai avut fluiditate, fiind și dominate de alămuri. În schimb, individualități notabile s-au semnalat la „lemne”, sunete învăluitoare au fost emise de violoncele. Atmosfera nuanțată, precum o durere intens și psihanalitic exprimată s-a simțit în „Preludiu și Liebestod” din „Tristan și Isolda” de Wagner. A fost susținută de vocea sopranei Rachel Willis-Sørensen la care „moartea din dragoste” a sosit pe aripi nevăzute „Mild und leise” („Blând și liniștit”) printr-un glas strălucitor condus în esențializări de sunet, cu atacuri moi, pierite.
În seara a doua, Rachel Willis-Sørensen a cântat „Ultimele patru lieduri” de Richard Strauss, într-un legato inspirat chiar dacă unele sunete au rezonat „deschis” („Frühling”), elegiac alături de un corn singuratic („September”), narativ după ce prima vioară a desenat frazele ce au precedat vocalizele sopranei culminând cu un registru acut bun („Beim Schlafengehen”). Cel din urmă lied „Im Abendrot” a impresionat prin linia duioasă sonoră, o descriere a unor profunzimi sufletești mărturisite în calm și liniște interioară.
Dirijoarea Keri-Lynn Wilson a susținut bine atmosfera straussiană, după ce deschisese programul cu piesa „Bucha. Lacrimosa” de Victoria Polevá, un lamento dedicat victimelor din orașul cu același nume. După un debut monodic, apar teme folclorice, apoi amploarea expresiei sporește în valuri. Este un crescendo necontenit până la tutta forza, finalul ostoindu-se părând să se disipeze în neant.
Programul fix al seratei s-a încheiat cu „Simfonia nr. 8 în Sol major, op. 88” de Dvořak. Puternica sevă romantică a opusului a beneficiat de o comunicare conformă, bagheta dirijoarei Kerri-Lynn Wilson arătându-se precisă, metronomică, atentă la detalii, fără expansiuni și gestică dinamică, dar eficace. Ukrainian Freedom Orchestra a receptat impulsurile șefei și le-a transpus în sonorități masive.
La încheierea fiecăruia dintre cele două concerte, dirijoarea a rostit îndemnuri în limba română pentru libertatea Ucrainei și democrație în România. Instrumentiștii au interpretat apoi Imnul național al țării vecine, în versiunea pentru orchestră de coarde a lui Yuri Shevcenko. Un imn trist.
„Octuorul” enescian, o capodoperă
Axioma din titlu a reapărut prin faptul că a fost magistral confirmată într-un concert de după-amiază la Ateneul Român prin interpretarea Cvartetelor Belcea și Leonkoro, reunite. A fost dificil să găsesc în programele festivalului componența celor două formații, pe site-ul oficial au dispărut după o zi, așa că le-am luat din Internet. Primul a fost compus din cunoscuta Corina Belcea (vioara I-a), Suyeon Kang (vioara a II-a), Krzysztof Chorzelski (violă), Antoine Lederlin (violoncel), al doilea din Jonathan Schwarz (vioara I-a), Amelie Wallner (vioara a II-a), Mayu Konoe (violă), Lukas Schwarz (violoncel).
„Octetul în Do major pentru instrumente de coarde, op. 7” a primit prin viziunea celor opt sunetul simfonic plenar, dorit de compozitor prin osmoza de gândire între romantismul târziu și modernismul incipient, între masivitatea sonoră și permeabilitatea, transparența elegantă a adresării. În prima secvență „Trés modéré”, de fapt început al unor înlănțuiri unitare ale opusului, pregnanța și calitatea sunetului Corinei Belcea îngemănat cu grupele de instrumente a impresionat, ca și contrastul între expresiile tumultuoase și finalul fin. În „Trés fougueux”, omogenitatea ideală a instrumentelor a ieșit în evidență în pasajele de agitație sau prin redarea măiestrită a contrastelor. Perfectă armonie. Și în celelalte mișcări, „Lentement” sau „Mouvement de valse bien rythmée”, vioara amintită a vrăjit atmosfera, acompaniată discret de ceilalți, mai apoi prin susținerea decisă a violelor și violoncelelor, într-o polifonie de excepție. Finalul furtunos a arătat o dată în plus virtuțile tehnice ale valoroșilor componenți ai cvartetelor. Memorabilă interpretare!
Prima parte a concertului a fost susținută de Cvartetul Belcea, prin abordări de teritorii clasic și romantic, „Cvartetul de coarde nr. 16 în Fa major, op. 135” de Beethoven și „Patru piese pentru cvartet de coarde op. 81 (nr. 3 Capriccio și nr. 4 Fuga) de Mendelssohn. Ultimul cvartet al Titanului a primit expresie filosofică, dar și momente de reflecție, meditație, rafinamente, chiar și umor. Pentru cele două secvențe de Mendelssohn am ascultat lecturi elegiace continuate agitat, dar și seninătate și esențe de inspirație bachiană, înțelese profund de cei patru.
Andrei Ioniță și filarmoniștii londonezi
Am așteptat cu ardoare sonoritățile alămurilor Orchestrei Philharmonia, celebre, și am avut noroc că primele măsuri din „Capriciul italian, op. 45” de Ceaikovski le-au favorizat din greu. Într-adevăr puritatea de sunet, brilianța, preciziunea, tăișul, culoarea sonoră de metal prețios, capabilitatea de a nuanța de la moliciuni nebănuite la forța masiv dezlănțuită, totul le face de neuitat. Solo sau în pachet. Dar întregul ansamblu londonez reprezintă o minune a individualităților și partidelor, de la cordari la „lemne” și percuție. Cu așa niște artiști în față, podiumului dirijoral nu-i rămâne decât să modeleze stilistic. Santtu-Matias Rouvali a reușit pe deplin, grație unei gestici nespectaculoase. Chiar minimală, însă eficientă, riguroasă, sigură, răspicată, deci clară. Muzica ceaikovskiană a avut savoare în spiritul de fantezie dorit de compozitor, de la melodiile gen canțonetă lentă la marș sau tarantelă, într-o dinamică antrenantă finalizată printr-o explozie seducătoare cu energetică debordantă.
Versiunea din 1945 a „Suitei Pasărea de foc” de Stravinski a fost prilejul pentru Santtu-Matias Rouvali și Philharmonia Orchestra să-și exprime ca pe un șevalet sonor bogăția de culori ale imaginilor fantastice create de compozitor. Laitmotivele se succedau și se impleteau în peisagistica fabulos descrisă, vraja Păsării de foc răzbătea din fiecare ungher al orchestrei. Exuberanța a dominat peste tot, sonoritățile au decupat spațiul acustic.
Între cele două piese, Andrei Ioniță a oferit „Concertul în Mi bemol major pentru violoncel și orchestră, op. 107” de Șostakovici, prilej pentru a-și revela înalta artă interpretativă. Susținut de un ton sublim, cu tehnică impecabilă, a desenat toată partitura într-o expresivitate absolut specială, transformând – ca o singură pildă – sunete fine în efuziuni virtuoze.
Ca bis, a ținuit să dăruiască publicului o prelucrare pentru cello a unui fragment din „Rapsodia a II-a” enesciană și, ca alt encore de rezistență, o versiune adânc spiritualizată a Preludiului din „Suita nr. 3 în Do major pentru violoncel solo, BWV 1009” de Bach.
Bineînțeles că nici londonezii nu au scăpat fără bis-uri și dirijorul a ales „O plimbare prin Moscova” și „Vals” din Suita bazată pe opereta „Cheryomushki” de Șostakovici.
„Ora spaniolă” de Ravel, ca spectacol
Exista și există obiceiul ca Festivalul George Enescu să programeze operele în formulă concertantă. Problema se poate discuta îndelung, în funcție de mulți factori. Voi reveni la sfârșitul evenimentelor festivaliere. De data aceasta, titlul ravelian a fost prezentat chiar pe scena Operei Naționale București. Un fapt remarcabil, mai ales că afișa o companie selectă, soliști internaționali cunoscuți ca valoroși, Orquestra de la Comunitat Valenciana în fosă, reputatul dirijor James Gaffigan la pupitru, plus o sudată și renumită echipă de producție română, Gábor Tompa, regizor, Carmencita Brojboiu, scenograf. Lume multă în sală, pentru cele doar 55 de minute cât durează actul unic, ceea ce înseamnă că opera în spectacol este dorită chiar într-un festival cu uriașă dominantă simfonică.
Surpriza a venit prin mizanscena absolut clasică, deși mutată cu cel puțin 100 de ani după secolul al XVIII-lea, cel din libretul lui Franc-Nohain. Mă așteptam la mai multă inovație, cunoscând echipa regizorală. Dar ce era mai important s-a produs, spectacolul are atmosfera potrivită din zorii zilei până la înserare, prin jocul actoricesc și decorul amănunțit, așa încât seduce pentru genul comediei muzicale cum și-a subintitulat Ravel opusul catalogat ca M 52. Personajele sunt precis și individualizat conturate, comicul de situație, gagurile nu lipsesc, spritul buf, chiar. Lucrul regizorului cu cântăreții-actori a fost detaliat și măiestrit. A avut și cu cine.
Concepción a fost mezzosoprana Gaëlle Arquez cu timbru frumos colorat în irizații ușor metalice și treceri ideal de omogene între registre. Un personaj seducător, agitat, nervos și pragmatic, ce-și atinge până la urmă scopul, orientându-se rapid în a-și alege amantul cel mai potrivit. Poetul Gonzalve, întrupat de tenorul Iván Ayón Rivas, a afișat un glas spint de... trubadur verdian, cu lirismul necesar rolului venind din frazarea fluidă. Și căruțașul Ramiro, baritonul liric Armando Noguera, are un glas cu timbralitate caldă, erou naiv, nedumerit de tot ce i se întâmplă, cărător de pendule uriașe fără a obosi, dar sfârșind istovit după partida neașteptată de amor cu focoasa Concepción. Pentru Don Iñigo Gomez, bancherul-bas cu voce masivă și frumos colorată, alias Manuel Fuentes, stângăcia este cea care-l caracterizează. Și încurcăturile. În fine, Torquemada, ceasornicarul-soț al lui Concepción, tenorul liric comic Mikeldi Atxalandabaso, are un rol mai mic, dar se complace în înțelegerea generală dintre toți eroii și uită că soția lui se află în brațele lui Ramiro.
Muzical, spectacolul s-a derulat impecabil, grație stăpânirii stilului declamativ al lui Ravel, al cântului de conversație cu ariete puține, al impulsurilor venite din fosă dintre care nu au lipsit accentele spaniole și castanietele.
Așa cum Puccini a încheiat „Gianni Schicchi” printr-o zicere din Dante, tot așa Ravel în cvintetul final l-a citat pe Boccaccio prin vocea lui Concepción, recunoscând că „amantul cel mai puternic iese și victorios” și încheind un opus de suculentă replică și atitudine.
Benjamin Bernheim, un mag
Recunosc că am așteptat cu ardoare prezența în Sala Radio la ora prânzului (?!) a tenorului Benjamin Bernheim, într-un repertoriu care îl reprezintă perfect, cel francez. Am plecat după aceea într-o stare de vrajă, parcă un mag mă atinsese cu bagheta lui fermecată.
A cântat „Poem despre dragoste și mare, op. 19” de Chausson și „Nopți de vară, op. 7” de Berlioz, în care glasul a plutit volatil, încărcat de sentimente expuse prin modelări continui în exprimări rafinate. Așa au început paginile de Chausson, fin și delicat, în transpuneri pline de poezie, frazele muzicale desenând parcă pulsațiile lăuntrice ale sufletului. (Aș fi preferat ca Orquestra de la Comunitat Valenciana dirijată de James Gaffigan să fie mai transparentă). Mezzevoci picturale, pianissime suave au emanat lirism.
Fusese „La fleur des eaux” și după un Interludiu în care instrumentiștii și-au regândit culorile adecvate însoțirii unui asemenea solist-bard, a urmat „La Mort de l'amour”... ce analogie cu „Liebestod”-ul wagnerian în altă cheie stilistică!
Și din nou un expozeu trist transcende visarea prin vocea tenorului care întâlnește un violoncel singuratic înainte de prefațarea ultimelor fraze în pianissimo, cu note înalte topite în poetică pentru un sfârșit hieratic în mezzoforte.
Lectura chanson-urilor lui Berlioz a venit cu aceleași inflexiuni continue, punctări în staccato-uri aeriene și șoapte. Sinceritatea expresiei ia forma unor confesiuni, notele înalte parcă renasc din adâncurile trăirii. Și din nou mezzevoci induc visarea. Visarea cu ochi deschiși, marca Benjamin Bernheim. Mai departe, vraja ne este indusă prin contrastele dintre sunetele puternice, înalte și cele grave, distilate în profunzimi. „Nopțile de vară” îi mai oferă marelui tenor și șansa unui piano abia audibil, creator de atmosferă descriptivă sau al unor sunete „pline”, energice, fără abandonul lirismului și al nuanțelor infinite (ce măiastru!).
Visarea, aburul ei s-au disipat. Am revenit pe pământ.
O sintagmă potrivită pentru prestația (ce termen oribil!) lui Benjamin Bernheim ar fi „Sublimul ca artă vocală”.
Programul după-amiezii a debutat cu Poemul simfonic „Don Juan, op. 20” de Richard Strauss, abordat cu o energie fantastică, venind dinspre dirijorul Gaffigan, pe care l-am urmărit mai bine decât în fosa Operei, în seara anterioară. Este minuțios, atent la teme și detalii, cu gestică brutală și dominatoare, generatoare de bune rezultate. Orquestra de la Comunitat Valenciana, un ansamblu foarte bun, omogen, cu perfecțiune în atacuri posedă remarcabile individualități. Mă refer la concertmaestrul subtil, la un cornist suveran și nu numai. Accelerando-ul final a fost fabulos îndreptat către încheierea tragică a poemului straussian.
Piesa de încheiere a fost, desigur, o specialitate a orchestrei valenciene, „Alborada del gracioso” din suita „Miroirs, M. 43” de Ravel, o frenezie de ritm și culoare.
Festivalul continuă.
Se încarcă comentariile...
