Festivalul George Enescu 2025. A treia săptămână
0Duminică 7 septembrie la ora prânzului, iubitorii artei lirice au ascultat opera „Flautul fermecat” de Mozart reprezentată semi-scenic de către trupa aleasă de dirijorul Tarmo Peltokoski, acompaniată de orchestra Deutsche Kammerphilharmonie Bremen și cu concursul Chorwerk Ruhr, ansamblu coral pregătit de Michael Alber. Soluția semi-scenică este o variantă de mijloc, acceptabilă pentru o versiune dorită apriori concertantă, deci lipsită de montarea într-un teatru, dar care aduce idei de autenticitate actoricească.
A existat deci și un regizor în persoana lui Romain Gilbert, ajutat de Hervé Gary ca designer de lumini. Deși m-ar fi bucurat un spectacol pe scena Operei, formula aleasă a fost apreciată. Și nu numai de mine, ci și de publicul care a umplut până la refuz sala din str. General Berthelot. Mulți ne-am amintit de opere mozartiene prezentate într-o manieră similară de mare succes la ediții anterioare ale Festivalului George Enescu.
La baza reușitei a stat interpretarea muzicală strălucitoare, datorată junelui dirijor, un învățăcel de 25 de ani, dar solid format în școala mozartiană, ca și orchestranții din Bremen, parteneri ai performanței. Pilde de stil autentic ne-au fost înfățișate. Referințe. Am ascultat formule ideale de tempo-uri, culori orchestrale de la filigrane vaporoase la energii dezlănțuite, modelări minuțioase de sunet, calitate instrumentală mergând către absolutul greu tangibil al perfecțiunii, asamblări perfecte între partide, acompaniamente de rară delicatețe a soliștilor și câte altele, inclusiv atmosfera dorită de compozitor și libretistul Emanuel Schikaneder. Impulsurile de nerefuzat ale baghetei au electrizat platoul.
S-a adăugat distribuția de clasă înaltă, demnă de evenimentul enescian, dar care ar fi putut să atragă opinii ultra-favorabile de public și critică la orice alt mare festival mondial.
O Regină a Nopții de excepțională valoare a adus printr-o vocalitate fascinantă soprana Kathryn Lewek, un glas de coloratură dramatică, așa cum cere rolul, care a alăturat nuanțările în pianissimo virtuozității vocale și penetranței sonore pline de forță și spectaculozitate, culminând cu un Fa natural supra-acut, rarisim auzit atât de prelung și autoritar. Totul în recitativul „O zittre nicht, mein lieber Sohn” și prima arie „Du, du, du, wirst sie zu befreien gehen”. Pentru cea din actul secund, „Der Hőlle Rache kocht in meinem Herzen” a ales accente severe, vocalizări supra-acute impecabile, o energetică violentă și, ca amprentă personală importantă, cezuri de expresie înainte de frazele sau accentuările decisive. Un enunț inedit de mare efect artistic și dramaturgic. Se știe că Ms. Lewek este campioana interpretării personajului în toate teatrele mari din lume.
Un mozartian de cea mai pură extracție s-a dovedit și tenorul Mauro Peter (Tamino), cu lirism tipic dar timbralitate consistentă prin care se servește pentru construcții de fraze de puternică expresivitate. Încă din aria „Dies Bildnis ist bezaubernd schőn”, într-un legato exemplar, cuvintele au fost reliefate nuanțat ca niște sculptări de note, iar diminuendi/crescendi de efect au modelat frazarea. Îmi revin în minte, cu totul aleator, zicerile „bezaubernd” sau „die Liebe”. Și câte au mai fost...
Cu puritate de sunet a rezonat glasul sopranei lirice Elsa Dreisig (Pamina), iar ariei „Ach, ich fühl's” i-a dăruit extremă sensibilitate, ca unui lamento fierbinte.
Calm, nobil, cu voce impregnată de armonice generoase, impunător, solemn și cursiv în melodicitate a cântat basul Manuel Winckhler (Sarastro), remarcabil – evident - în ariile „O Isis und Osiris” și „In diesen heil'gen Hallen”, ca și în alte intervenții.
Un glas mobil și plăcut timbrat a afișat baritonul liric înalt Äneas Humm (Papageno), nu numai alături de cristalina parteneră Miriam Kutrowatz, soprană, Papagena.
Minunatele Doamne ale Reginei Nopții, prin muzicalitate, atitudini diferențiate și, totuși, asamblare fluidă (ce artă!) au fost interpretate de soprana Silja Aalto (Prima), mezzosopranele Iris Van Wijnen (A doua) și Marie Seidler (A treia). O tripletă de lux.
Nu uit vocile frumoase ale bas-baritonului Marcell Bakonyi (Oratorul și Al doilea străjer), tenorilor Andreas Conrad (Monostatos), Maximilian Fieth (Al doilea preot), Martin Logar (Primul om în armură). Trebuie să-i numesc și pe admirabil de cultivații muzicieni-copii din faimosul Cor de băieți St. Florian, fondat în 1071, David Platzer, David Őller, Tobias Reindl, Valentin Werner.
Desigur, Chorwerk Ruhr a fost la înălțime în scurtele și importantele sale intervenții de ambient, prin unda de fluiditate cu care a confirmat discursul melodic.
Grație regiei lui Romain Gilbert și a personalității actoricești a interpreților s-a jucat fără reproș, cu atitudini expresive moderne remarcabile. Cred că vârful jocului de scenă a aparținut cuplului Papageno-Papagena. Trebuie menționat că nu a existat un designer de decoruri, nefiind nevoie, doar luminile au fost ingenios reglate. Nu a existat nici un autor al costumelor, artiștii purtând vestimentație de actualitate, modernă, probabil sugerată de regizor.
Ei bine, și în concepția lui Romain Gilbert, Regietheater și-a făcut într-o oarecare măsură apariția, cu bune și mai puțin bune. O parte din proza lui Papageno prin care i s-a adresat lui Tamino a fost în limba engleză, recomandându-se ca elvețian, aluzie la naționalitatea tenorului. Gaguri și parodii nu au lipsit, spusuri aluzive la „Romanian food and wine” transportate cu... Ryanair Reginei Nopții sau la vechea încurcătură, demult uitată, București-Budapesta etc. Faptul că dirijorul a participat deseori la acțiune, ca și excelenta Suwon Kim care a cântat la Glockenspiel, dar i-a cedat locul la un moment dat dirijorului și lui Papageno a fost de asemenea un derapaj... controlat. Filonul comic din Singspiel–ul „Flautul fermecat, K 620” de Mozart poate avea multe lecturi...
Enescu, Elgar și Dvořak cu Alain Altinoglu
A fost a doua seară la Sala Palatului pentru Orchestra Simfonică Radio din Frankfurt, aflată sub bagheta lui Alain Altinoglu, oaspete în premieră la festival.
Studiile dirijorului la Conservatorul din Paris unde este actualmente și profesor, în afara funcțiilor executive muzicale la mari ansambluri, acesta din Frankurt și cel al Operei Regale La Monnaie din Bruxelles, au însemnat și apropieri de componistica enesciană, pătrunderea în spiritul ei. Amintesc numai interpretarea concertantă a unor pagini din „Oedipe”.
„Suita nr. 2 în Do major pentru orchestră, op. 20” cu care a deschis seara a dovedit că Altinoglu a înțeles clasica tratare a lucrării și a dăruit celor șase scurte mișcări specificul creativ. Falnica Uvertură, rememorările Sarabandei, întremătoarea Gigă, încordatul dar solemnul Menuet grav, tentele de stil popular ale Ariei și repriza din Bourrée ce amintește debutul opusului, au găsit la pupitre tălmăcitori dedicați, gândindu-mă la cordarii caligrafi sensibili, îndeosebi, ca și la celelalte compartimente. De altfel, aveam să constat, Altinoglu este un maestru care apreciază viorile și violele drept bază sonoră esențială a ansamblului. Aș mai spune că dirijorul simte pulsația, ritmul melosului românesc, strecurat de Enescu în Suita sa.
Obișnuit al Bucureștilor, Gautier Capuçon a sosit acum pentru „Concertul în mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85” de Edward Elgar, opus visător și melancolic, complicat ca atmosferă și, de aceea, ca execuție. Cu ton grav, cald și elegant, instrumentul solist s-a înfățișat ca un poet reflexiv și a încheiat prima mișcare Adagio-Moderato într-un murmur virtuoz, dacă asocierea de termeni pare convenabilă. Tehnica lui Capuçon o permite. Un cantabile expresiv cu rafinamente până la fir de sunet, o distilare de esențe elegiace a dezvoltat arcușul în cea de-a doua parte, Lento-Allegro molto. În secțiunea Adagio, tema covârșită de lirism a fost redată duios, ca o amintire caldă și emoționantă. Finalul, complex gândit de Sir Edward, Allegro-Moderato-Allegro, ma non troppo-Poco più lento-Adagio, s-a văzut finalizat de Gautier Capuçon cu deciziune, tensionat.
Alain Altinoglu are o gestică fermă, precisă și viguroasă. Dezvoltă intrări energice, punctuale, tactează impecabil, pare întrucâtva cartezian, dar secvențele lirico-romantice îi desfășoară brațele în mlădieri ce induc nuanțe. Cum notam, nu uită să dezvolte arce mari de sunet la pachetele instrumentelor de coarde, cu maximă expresivitate, să le evidențieze chiar în clipele lansărilor de energii în tutti orchestral sau când alămurile devin suverane. Le urmărește cu obstinație. Se creează în acest mod o omogenizare de sunet pe care o dețin doar orchestrele importante.
Este reușita pusă în evidență și în „Simfonia nr. 9 în mi minor, op. 95 Din lumea nouă” de Dvořák. Temele, împletirile, revenirile lor au fost reliefate plenar și au părut că izvorăsc din mâinile dirijorului. Efluviile sonore, evocările și efervescența romantică au impresionat.
Bis-ul a descătușat și alte energii, într-un tempo de fulger, Prestissimo în loc de Presto, al „Dansurilor slave, op. 46” ale aceluiași Dvořák, consfințind o seară cu totul specială.
Sonorități majore bachiene
Au inundat Sala Ateneului emise de celebra Orchestra of the Age of the Enlightenment, 21 de instrumentiști de excepție, care au cântat într-un program fără pauză zece opusuri de largă popularitate de Johann Sebastian Bach, un îmbătător florilegiu de muzică preclasică interpretat într-o coloristică sonoră unică, de artă majoră. Printre paginile care au sedus auditoriul s-au aflat „Concertul pentru două viori și orchestră de coarde în re minor, BWV 1043” (soliști Margaret Faultless, Daniel Edgar), „Preludiu, Curanta și Sarabanda din Suitele pentru violoncel solo, BWV 1007, 1008, 1011” (Andrew Skidmore), „Concertul pentru oboi în sol minor, BWV 1056R” (Leo Duarte), alături de „Uvertură, Rondo, Arie și Sarabandă din Suitele pentru orchestră, BWV 1068, respectiv 1067”, precum și „Concertul brandenburgic nr. 3 în Sol major, BWV 1048”. La clavecin, Benjamin Sheen.
Programul a avut și un titlu, Breaking Bach și fără a risca o traducere exactă mot-à-mot care ar putea duce la sensuri nedorite, să spun generic că a definit un spectacol de muzică-dans, în care partea coregrafică susținută de 14 dansatori a fost inspirată de stiluri moderne precum street dance, break dance și hip-hop, o asociere crossover surprinzătoare, singurele conexiuni obligatorii cu sursa sonoră rămânând tempo-ul și ritmurile, impecabil redate de instrumentiști în stilul lui Johann Sebastian. Cam trei secole au despărțit cele două genuri de artă, alăturarea lor stârnind destule controverse.
Personal, cufundat în fotoliu, m-am imersat în sonurile caste bachiene împreună cu, sunt convins, destul de mulți spectatori. Dar succesul a fost mare și expresia cea mai grăitoare a fost îngenuncherea și aplauzele dansatorilor în fața orchestrei care, la ovațiile finale, a rămas în penumbră pe gradenele din spatele scenei...
Inedit a fost și că dirijorul celebrului ansamblu, Kim Brandstrup, a semnat și... coregrafia. Se îndreaptă oare The Orchestra of the Age of the Enlightenment spre noi orizonturi?
Deocamdată rămâne un experiment contemporan ca atâtea altele, dar cu o susținere muzicală de excepție.
Legendara Sächsische Staatskapelle Dresden...
... l-a avut la pupitru pe Daniele Gatti, dirijorul ei principal. Cu program Takemitsu, Mahler în prima seară, cea de-a doua a cuprins o selecție Enescu-Schumann-Beethoven.
Gatti este un șef de orchestră a cărui prestație se fundamentează ideal îndeosebi pe așa-numita concertazione, termen italian care definește pregătirea unei partituri cu ansamblul instrumental (și cu vocile, în cazul operei) în direcția stabilirii tempourilor, echilibrului sonor, culorilor, sensurilor expresive, atmosferei etc. Preparative ante festum. Ca maestro concertatore, Daniele Gatti a arătat o cultură stilistică solidă, cunoștințe de dramaturgie sonoră, de lucru cu instrumentele și partidele lor. În acest sens, cealaltă componentă a misiunii sale, cea de direttore d'orchestra a fost mai reținută, cu gestică economică, parcimonioasă chiar, cu indicații sumare, câteodată doar sugerate. Era firesc să fie așa, fără să devină regulă, odată ce orchestra fusese pregătită să răspundă precis la cel mai mic imbold, semn.
Pentru „Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc, op. 32” de George Enescu, penultimul opus al marelui compozitor, Gatti a făcut să se simtă spiritualitatea de dans folcloric românesc, linia lirică insinuată în ritmuri și finalul grandios, neașteptat de tensionat. Probabil că studiul dirijorului asupra melosului enescian va continua, spre a găsi noi valențe prin care va reciti maturitatea opusului.
A urmat „Concertul pentru pian în la minor, op. 54” de Schumann, cu Kirill Gerstein, veche cunoștință a publicului bucureștean. Fără îndoială, pianistul este un romantic și efluviile schumanniene l-au pătruns până în adâncul spiritualității sale, numai că sunetul claviaturii a părut modest, accentele nu s-au înfățișat pregnant. Poate că și tempii primei mișcări Allegro affettuoso s-au arătat prea „mișcați”. În Intermezzo Gerstein a câștigat în poetică, deși unele teme s-au arătat stinse, estompate. Poate partea a treia Allegro vivace a fost cea care a adus oarece vigoare, creșteri de energie ale pianului și, bineînțeles, avalanșe sonore în final.
La cererea publicului, romantismul lui Gerstein, tehnica pianistică s-au evidențiat în „Blumenstück, op. 19” de același Robert Schumann.
Partea a doua a concertului a fost de vis prin tălmăcirea „Simfoniei nr. 6 în Fa major, op 68, Pastorala” de Beethoven. O pictură de șevalet sonor, în culori pastelate fine, venind din delicatețe elegiacă, eleganță, melancolie și atmosferă. Natura însăși a palpitat în imaginile programatice, vibrația poetică a fost prezentă, rafinamentele transcend visarea. Trezirea sentimentelor plăcute la sosirea la țară, Scena la pârâu, Reuniunea veselă a țăranilor, Furtuna, Cântecul de mulțumire al păstorului după furtună sunt tot atâtea cadraje idilice pe care viorile le expun ca o boare de zefir, fire nevăzute precum suspensiile de sunet conturează atmosfera, alămurile chemătoare se alătură peisajului, clarinetul, oboiul, fagotul aduc transparență și iată, exploziile de forță ale furtunii au sosit din învolburările anterioare. A fost o construcție de o gingășie rară, se făcea că penelul era mânuit de dirijor și dăruia instrumentelor culoarea deja mixată pe pânză.
O versiune de neuitat a lui Daniele Gatti, pictorul, împreună cu Orchestra Capelei Saxone de Stat din Dresda.
Într-o atmosferă similară a sunat bis-ul, special ales pentru a nu rupe vraja, partea a III-a Nicht schnell a „Simfoniei nr. 3 în Mi bemol major, op. 97, Renana de Schumann. Rafinamente, reverie, calm. Am plecat gânditor.
Orchestra Filarmonică Regală din Londra și Vasily Petrenko
O conlucrare care există din 2016, cu preluare a funcției de director muzical din 2018, demnitate pe care o va ocupa până în stagiunea 2029-30. Nu e puțin și faptul se vede. Petrenko însuși este un mag, care comunică unei formații de excepție, fondată în 1946 de legendarul Sir Thomas Beecham, ideatici complexe, grație unei gestici ample de aleasă expresivitate și cu precădere unei mâini stângi înclinată către emoționalitate și nuanțări. Remarcasem virtuțile șefului de orchestră la anterioarele sale apariții bucureștene, inclusiv festivaliere, aveam să primesc confirmări și acum.
„Suita Peer Gynt nr. 1, op. 48” de Edvard Grieg, o muzică programatică cu sursă literară Henrik Ibsen a primit din partea interpreților cadraje imagistice de potrivită atmosferă (Dimineața. Allegretto pastorale), triste sonorități ca de marș funebru (Moartea lui Ǻse. Andante doloroso), eleganță (Dansul Anitrei. Tempo di Mazurka) și final tensionat (În peștera regelui munților. Alla marcia e molto marcato). După încălzire.
Alexandre Kantorow a cântat apoi „Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S.125” de Liszt, vădind un pronunțat spirit romantic pentru un opus ce apare mai degrabă ca o simfonie cu pian, dată fiind înlănțuirea mișcărilor ca unitate organică. Temele abil dezvoltate și evidențiate de dirijor (mă gândesc acum la cea de violoncel din secțiunea Allegro moderato), s-au interpus cu șiragurile de game și cromatici ale instrumentului solist, variat expuse, în crescendi/diminuendi ce au dat elocvență desenelor romantice. A existat o tendință de transparență destul de plutitoare a acestor desene, ce pe alocuri au inoculat neașteptate intenții impresioniste. Mișcarea de marș domină pianul și orchestra, iar concertul se încheie în acest tempo, pornind de la Marziale un poco meno allegro până la Allegro animato, cu virtuozitatea lui Kantorow dialogând cu alămurile maiestuoase.
Ca encore, pianistul a ales un aranjament lisztian după Liebestod, „Moartea Isoldei” din „Tristan și Isolda” de Wagner.
Momentul de vârf al serii l-a constituit lectura dată de orchestra londoneză și dirijorul ei „Simfoniei nr. 1 în Mi bemol major, op. 13” de George Enescu. A fost replica dată înțelegerii ideaticii enesciene de către Vasily Petrenko, transferului ei către spiritualitatea orchestranților și transpunerea în sunet făcută la perfecțiune grație calităților instrumentiștilor, echilibrului partidelor, omogenității ansamblului. Assez vif et rythmé a venit cu energia deja celebrului semnal introductiv, repetitiv. Murmurele din orchestră, cornul din ce în ce mai îndepărtat, clarinetul, harpa, fluidul liric desenat de viori, pasiunea, apoi grafia corzilor grave au reprezentat minunile mișcării secunde, Lent. În fine, reprizele din Vif et vigoureux au mers direct către amploarea finală, dramatică. De neuitat.
Publicul în delir a cerut bis. Generoși, londonezii au acordat două, diferite ca stilistică. Mai întâi Clair de lune, partea a treia din „Suita bergamască, L.75” de Debussy (în mlădieri de corzi și cu alămuri discrete), apoi un vivace „Dans popular românesc” de Bartók.
Energiile lui Giovanni Antonini
A fost o noapte turbulentă la Ateneu. S-a datorat programului Mozart-Beethoven al orchestrei Il Giardino Armonico, Corului NFM din Wroclaw (director artistic Lionel Sow) și dirijorului Giovanni Antonini, un șef de un dinamism și o impetuozitate extreme, venite dintr-o vitalitate remarcabilă, vizibilă prin mișcări și gestualitate viguroase eliberate fără baghetă, rezultante în forța unei concepții interpretative cu totul personale, comunicate instrumentiștilor și, prin aceștia, publicului, cu efecte ce au cotropit spiritele.
Sensul lecturilor lui Antonini s-au făcut remarcate din prima clipă în Mozart, prin Uvertura operei „Idomeneo, K.366” – energie alături de delicatețe, apoi în „Kyrie în re minor, K.341” – sacralitate și tragism prin zicerea Kyrie a corului, urmată de ruga eleison a coristelor. Distilările de sunet au contrastat cu intensitatea sonoră.
Dintre lucrările mozartiene a urmat „Misa în Do major, K. 317, A încoronării”, cu concursul sopranei Anett Fritsch, mezzosopranei Justyna Rapacz Ołów, tenorului Dovlet Nurgeldiyev și basului Volodymyr Andrushchak, voci lirice calitative cu legato frumos condus. Impresionante și spectaculoase au fost atacurile corale Kyrie și Gloria în sforzando, vehemența cordarilor, variațiile de dinamică, apoi cvartetul Benedictus urmat de explozia corului și nuanțările din finalul Donna nobis pacem.
După pauză, s-a cântat Beethoven, „Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, Eroica”, cu ansamblul Il Giardino Armonico în picioare, cu excepția violonceliștilor. Poziții inedite, dar prin care am avut senzația că întreaga orchestră a preluat în libertate mișcările dirijorului, a palpitat fizic și senzorial cu întreaga făptură la șocurile induse. Printre clasicele instrumente, am remarcat trei corni naturali, mai greu de strunit în mișcarea a treia, Scherzo: Allegro vivace. Tempii au avut alertețe parcă nemărginită, iar energia a fost câteodată excesivă, dacă privesc din unghiul unor rigori izvorâte din marile înregistrări. Și totuși lui Antonini îi este atât de dragă percuția încât timpanii au dominat toată seara, deseori ca lovituri de tunet. Fără osebire în Mozart sau Beethoven. Totuși pot afirma că efectul copleșitor a răscolit. Dar...
Am intrat în ultima săptămână de festival. Încep să-l regret.
Se încarcă comentariile...
