Festivalul George Enescu 2025. A patra săptămână, ultima
0Martha Argerich pare un miracol. Puțin spus. Intră în scenă plutind ușor, agale, princiar și mi-o amintește pe legendara soprană Elisabeth Schwarzkopf la apariția pe scena Ateneului Român acum circa șase decenii. La 84 de ani, Martha Argerich salută publicul cu o reverență la 90° (precum Yuja Wang, 38 de ani), se așează fin și, parcă, discret la pian, atinge clapele și miracolul se produce. Sunt sunetele pur raveliene ale „Concertului în Sol major pentru pian și orchestră, M. 83”. În jurul ei, cântă fascinați instrumentiștii Orchestrei Filarmonice din Monte-Carlo. La pupitru, Charles Dutoit. Este un cvartet de integrare stilistică ideală, compozitor, pianistă, ansamblu, dirijor.
Pare un fachir și publicul îi soarbe mișcările mâinilor, chipul, părul înspicat, îmbelșugat, rebel despletit. Plus sunetul. Acele șiraguri de perle în avalanșe de game, acele palpări de claviatură care induc visare (Allegramente), poetică dezvoltând simple linii elegiace, punctate de accente firești, dar rafinate, picuri de rouă dizolvați în triluri nemărginite (Adagio assai), care fac loc în mișcarea ultimă, Presto, virtuozității sincopate îndreptate către finalul scurt aruncat în eter. Măiastră pasăre este Martha Argerich!
Ca bis, imensa artistă, decana de vârstă a maeștrilor clapelor, a oferit la patru mâini alături de Nelson Goerner partea a treia Laideronnette – Impératrice des pagodes din Suita „Ma mère l'oye” de Ravel, prilej pentru aceeași virtuozitate, aceleași perlaje infinite. A oferit daruri similare într-o lectură absolut personală versiunii pianistice a „Sonatei pentru clavecin în re minor, K 141” de Scarlatti.
„Oedipe”, monumentul obligatoriu
Sala Operei Naționale București a gemut de lume. Noua producție a lui Stefano Poda ca unic creator (regie, decor, costume, lumini, coregrafie), spectacol vechi din decembrie 2023, avanpremiera, cu premiera în ianuarie 2024 a văzut acum pentru prima oară afișul Festivalului George Enescu. Onorându-l, Poda a fost prezent în sală și a cules meritatele aplauze și ovații la final, alături de artiști.
Noutatea importantă cel puțin pentru festival a fost completarea distribuției locale cu cântăreți români valoroși care activează în afara țării și cu artiști străini. S-a creat astfel un cast care ar trebui să servească drept exemplu pentru viitor.
Rolul titular a revenit baritonului Ionuț Pascu, singurul la noi care se încumetă să-l abordeze acum, cu bune rezultate. Am remarcat aceeași proiecție de glas care prevalează amploarea de sunet, progresia de gândire filosofică asupra personajului față de aparițiile anterioare, ceea ce a adus plusvaloare abordării viziunii enesciene.
Apreciată voce cu armonice arămii, mezzosoprana Ruxandra Donose a fost Jocaste, în plină tulburare, frământare și cu demnă atitudine. Sfinxul a primit culoarea frumos rezonantă de glas a mezzosopranei Ramona Zaharia, cu care a forjat cât mai divers și expresiv, prin variații de emisie, zicerile confruntării radicale cu Oedipe. Soprana Kaarin Cecilia Phelps a interpretat cu delicatețe și energie rolul Antigone.
În privința personajelor masculine, am făcut cunoștință în rolul Créon cu timbralitatea prețioasă a basului Adrian Sâmpetrean, erou cu anvergură vocală și perfidie fățarnică în comportament. Tenorul Paul Curievici a fost Laïos cu potrivite nuanțe în glas. Doi bași cu voci impunătoare au interpretat rolurile Tirésias și Marele Preot, Alexei Botnarciuc și Vazgen Gazaryan.
În alte roluri, au apărut tenorul liric Andrei Lazăr (excelent Păstor), basul Damian Vlad (Străjerul), basul Leonard Bernad (Phorbas), baritonul Daniel Filipescu (Thésée), mezzosoprana Andreea Iftimescu (Mérope), Zoica Șohterus (O femeie tebană), ce au completat o distribuție de ținută.
Cu experiență sporită în pătrunderea psihologică a opusului, dirijorul Tiberiu Soare a obținut semnificative rezultate din partea Orchestrei Operei Naționale București, Corului pregătit de Daniel Jinga și Adrian Ionescu, Corului de copii coordonat de Smaranda Morgovan.
Față de primele spectacle de care aminteam, în program a apărut o funcție artistică și un nume nou, Paolo Giani, regizor asociat.
Imnul Uniunii Europene
La intrarea în Sala Palatului, alături de obișnuitele programe diurne și ultimul număr al „Revistei Festivalului Enescu”, s-au distribuit fanioane ale Uniunii Europene. Urma să se cânte „Simfonia nr. 9 în re minor pentru soliști, cor și orchestră, op. 125” de Beethoven, cu finalul schillerian „Oda bucuriei”, Imnul Uniunii Europene. A fost un demers pretențios al Orchestrei Române de Tineret, cu concluzionare fericită și binefăcătoare pentru junele ansamblu (impreciziunile la alămuri se regăsesc și la case cu experiență sporită), care și-a văzut astfel îmbogățit repertoriul într-un context eminent. Bagheta a aparținut lui Christian Reif, dirijor cu o personalitate care a dus abordările de tempo-uri pe trepte diferențiate, îndeosebi rapide, dar care a finalizat opusul în maiestuozitate. La înaltul nivel binecunoscut s-a situat Corul Filarmonicii George Enescu, dirijat de Iosif Ion Prunner.
Vorbind despre soliști, m-am bucurat că glasul important al mezzosopranei Judit Kutasi a restituit cvartetului echilibrul, de multe ori pierdut în văzduh de partida de alto. Basul Soloman Howard a cântat impunător cu voce masivă și metalică faimoasa sa intervenție „O Freunde, nicht diese Tőne!”, tenorul Maximilian Schmitt a abordat ușor opac partea „Froh, froh, wie seine Sonnen… fliegen” și insonor cele două Si bemol-uri înalte, iar soprana Ailyn Pérez, lirică și cristalină a apărut prea firavă în vocaliza cu Si natural acut, din apropierea finalului. Fără să vreau, mi-am amintit de zborul glasului Emiliei Petrescu acum multe decenii în esențialul pasaj.
Seara se deschisese cu „Concertul în la minor pentru pian și orchestră, op. 16” de Grieg, în interpretarea lui Simon Trpčeski, un romantic cunoscut prin tușeu și sonoritate. Dirijorul Reif l-a însoțit competent.
Ca encore pianistul i-a oferit concertmaestrului Orchestrei Române de Tineret parteneriatul în mișcarea a doua Allegretto espressivo alla Romanza din „Sonata nr. 3 pentru pian și vioară în do minor, op. 45” de Grieg.
Seară Bartők la Sala Palatului
S-a datorat excelentei formații Budapest Festival Orchestra, dirijate de Iván Fischer, care a prezentat pantomima într-un act „Mandarinul miraculos, Sz, 73”, cu concursul Companiei de Dans Eva Duda și opera într-un act „Castelul prințului Barbă-Albastră, Sz. 48”, avându-i drept soliști pe mezzosoprana Dorottya Láng (Judith) și basul Krisztián Cser (Barbă-Albastră). Două mari reușite, prima, scenică la care în spatele orchestrei au fost amplasate practicabile înalte pentru dansatori, a doua pur concertantă.
A fost o comuniune ideatică între muzică și dans, între culori instrumentale și expresii reprezentate de impulsuri corporale, gestualitate, plastică a trupurilor într-o cheie modernă de stil, pe care cei șapte dansatori au stăpânit-o cu înalt profesionalism. Mișcările abile, agresive, feline, pătimașe, provocatoare, sălbatice, vijelioase, seducătoare ale Fetei, dansurile nebune au conferit trepidație acțiunii. În toate aceste mișcări de dans modern, Fata și-a unduit la un moment dat extraordinarele brațe cu atâta măiestrie încât mi-a amintit de faimoasa Maia Plisețkaia în „Moartea lebedei” de Saint-Saëns.
După imobilismul înfricoșător, Mandarinul a dansat cu maximă expresivitate până în clipa agoniei, a „morții din dragoste”. Remarcabili, cei trei vagabonzi și primii doi pretendenți.
Tot spectacolul a fost o beție dramatică a mișcării, a dansului neînfrânat, susținut de un simfonism de excepție. În afara asamblărilor orchestrale de atmosferă, de forță, notabile au fost individualitățile instrumentale, referindu-mă cu totul întâmplător, în funcție de intervenții, la pachetul de viori, la clarinet, trombon, tubă, corni, contrafagot, flaute, violă, violoncele etc. Chiar și pianul, harpa sau celesta și-au jucat cu brio episodicele lor roluri în redarea complexei cromatici a scriiturii.
Opera de curent simbolist „Castelul prințului Barbă-Albastră”, pe libretul poetului Béla Balázs care a folosit o veche legendă populară franceză povestită de Charles Perrault a fost servită de Budapest Festival Orchestra tot într-o dramaturgie puternică reflectând trăirile celor două personaje și reproducând ambientul încăperilor după desigilarea lor. Camera de tortură, cea a armelor, tezaurul, grădina parfumată, panorama regatului Prințului, lacul de lacrimi, toate cu urme de sânge închegat, au primit culori în orchestră, după imagini, prin tălmăciri expresioniste sau impresioniste. Cum notam, calitățile instrumentiștilor, omogenitatea ansamblului au servit șevaletul sonor propus de Iván Fischer. Insistența în forțajele teribile a dus câteodată la adumbrirea soliștilor. Iată de pildă nota de Do natural acut a mezzosopranei, dinaintea deschiderii celei de-a cincea uși.
Dorottya Láng are un glas frumos, strălucitor și cu ambitus omogen. A gândit rolul ca o mărturie de iubire pentru Barbă-Albastră, căreia îi era destinată ca a patra soție. A cântat nuanțat, cu delicată insistență pentru deschiderea fiecăreia din cele șapte uși.
Rece și distant, impasibil și permanent convins de finalul în care va rămâne singur pentru totdeauna, în întuneric, Krisztián Cser a cântat sobru, cu voce calitativă.
Orchestra Națională a Franței sub bagheta lui Cristian Măcelaru
Programul din întâia seară a cuprins opusuri de Thomas Adès, Mozart și Ravel, având-o ca solistă pe renumita Anne-Sophie Mutter, căreia i-a fost dedicată prima lucrare, „Arie pentru vioară și orchestră”, o premieră în România. Thomas Adès (n. 1971) a gândit Aria precum o monodie cu parcurs infinit, ca o singură trăsătură de condei, pe care vioara solo a reprodus-o aproape fără suflare. Este ceea ce Anne-Sophie Mutter a redat auster, spartan chiar.
În schimb în „Concertul nr. 1 în Si bemol major pentru vioară și orchestră, K. 207” de Mozart, după un debut diafan, ca o adiere (Allegro moderato), a expus melodici de rară finețe, o delicatețe care s-a transformat într-un lamento duios (Adagio). Pentru ultima mișcare, Presto, Anne-Sophie Mutter a dezvoltat spectaculos pasajele de virtuozitate. Acompaniamentul instrumentiștilor francezi a fost pe măsură.
Ca bis, solista a oferit partea a III-a Sarabanda din „Partita pentru vioară solo nr. 2 în re minor, BWV 1004” de Bach.
Specialistă în muzicile din Hexagon, în An omagial Ravel (150 de ani de la naștere), nu se putea ca Orchestra Națională a Franței să nu încheie programul cu „Daphnis și Chloé, M.57”. Compusă din trei tablouri și având în alcătuire majoritară dansuri, impresionismul ravelian și-a văzut tălmăcit ideal stilul grație instrumentiștilor și dirijorului. Există în acest sens o îmbinare echilibrată între compartimentele orchestrei, un admirabil sunet rotund, cald, construit și urmărit cu grijă. În cei cinci ani de când Măcelaru le este director muzical, forjarea acestor virtuți a fost bine orientată. De aici vin creionările de imagini, descrierile de atmosferă și natură, subtilitățile de expresie. Observ, iată, sentimentul sacru din primul dans, grotescul dansului lui Dorcon (folosesc chiar numele mișcării, pentru că Măcelaru reușește perfect translarea în sunet), grația dansului lui Daphnis (aceeași explicație), senzualitatea dansului nimfelor. În celelalte tablouri, agitația bătăliei, sensibilitatea, extazul nu lipsesc până la incitanta Bacanală finală, un dans general cu final tăios ca o lamă.
Cristian Măcelaru a tactat riguros, atent, precis și a evidențiat nuanțele și culorile acestei pastorale de antică sorginte inspiratoare (Longus, sec. II).
Murmurul mângâietor al vocalizelor a revenit Corului Filarmonicii George Enescu, dirijat de Iosif Ion Prunner.
Obligațiile profesionale etice mă fac să reproduc și celelalte nume înscrise în caseta tehnică a producției, a căror creație a fost proiectată pe ecranul de fundal și pe lateralele scenei, Nona Ciobanu, Peter Košir (regizori multimedia), Gigi Căciuleanu (material coregrafic), Ana Iacob, Bogdan Iacob (actori participanți).
Marele succes a fost urmat de bis-ul oferit cu generozitate, „Hora staccato” de Grigoraș Dinicu, într-o lectură însuflețitoare, ca și în 2023.
Seara a adus și două noutăți. Înainte de pauză, s-a decernat întâiul Premiu de Excelență al Festivalului George Enescu doamnei Anne–Sophie Mutter la 50 de ani de la debut, cu un Laudatio rostit de Cristian Măcelaru, premiul fiind înmânat de doamna Cristina Uruc, director executiv al festivalului.
La finalul concertului, managerul Radio România Muzical, Cristina Comandașu a anunțat decernarea Premiului ICMA (International Classical Music Awards) maestrului Cristian Măcelaru și Orchestrei Naționale a Franței pentru înregistrarea Rapsodiilor române și a primelor trei Simfonii de George Enescu, gravate de Deutsche Grammophon. Președintele juriului ICMA, Remy Franck a înmânat premiul maestrului Măcelaru.
Summa summarum a delicateței în cânt sau Julia Lezhneva
În recital de midnight la Ateneu, cu program intitulat „The Golden Age” aparținând barocului timpuriu și cu acompaniament de lăută, datorat lui Luca Pianca. O noapte de vis, grație sopranei și lutistului, un florilegiu de arii și piese de recital la un instrument care a reprodus atmosfera inspiratoare a vechilor trubaduri, menestreli, Minnesängeri.
Miniona Lezhneva a sedus de la primul sunet al muzicii lui Caccini, printr-un piano suav dăruit până în adâncurile fibrei, prin rostirea modelată a cuvântului și appoggiaturile fine ca un zbor. În Monteverdi, cântul a căpătat pasiune și sensibilitate, agilități perlate și sunete non-vibrato, specifice stilului. În aria de Domenico Mazzocchi, Lezhneva a adus nuanțări de glas strălucitor în canto spianato și d'agilità di grazia. Cascade de fiorituri susținute de o respirație ideală au avut rafinament și delicatețe în paginile de Carissimi. Pentru marele recitativ și aria „Sorge vermiglia in ciel la bella Aurora” de Vivaldi, soprana a rezervat intervale începute cu note grave în emisie „de piept” desăvârșite prin atacuri acute în piano și unduiri aproape imateriale de sunet ce au împlinit linia impecabilă a legato-ului și, din nou, delicatețea expresiei. Vocalize vaporoase de seducător lirism au pregătit finalul acut cu filaj delicat. În fine, „Variațiunile pe tema Nel cor più non mi sento” de Paisiello, deja autor clasic, au fost abordate cu tandrețe sonoră, coloraturi de maximă acuratețe și note înalte plutitoare.
Ca prim bis, Julia Lezhneva a ales lamento-ul „Lascia la spina, cogli la rosa” din „Il trionfo del Tempo e del Disinganno. HWV 46a” de Haendel. A urmat o versiune inedită, depărtată de originalul partiturii mozartiene, ornamentată cu appoggiaturi și gingașe fiorituri a canzonei lui Cherubino „Voi che sapete” din „Nunta lui Figaro”. Ne amintim că maniera unor asemenea lecturi începuse cu peste trei decenii în urmă de la Nikolaus Harnoncourt.
Julia Lezhneva a inundat sala Ateneului în parfum de Ev Mediu.
Nu trebuie uitat Luca Pianca, rafinat în acompaniament la lăută și în interpretarea pieselor solo de Vincenzo Bernia, Pietro Paolo Melli sau extrase din manuscrisul Goëss-Ebenthal.
Concertul sopranei Sonya Yoncheva
Am cunoscut glasul artistei în 2010, odată cu câștigarea Concursului Operalia-Plácido Domingo, alături de tenorul Ștefan Pop, la cele mai importante categorii competiționale, destinate vocilor feminine, respectiv masculine. Au trecut 15 ani până la concertul din preziua închiderii Festivalului George Enescu, la Ateneul Român, în compania Orchestrei Naționale Radio și a dirijorului Francesco Ivan Ciampa.
Am ascultat un program de lieduri și arii de operă de limbă franceză, care a început cu „Estrene de la rose” și „Du conflict en douleur” din ciclul celor „Șapte cântece pe versuri de Clément Marot” de George Enescu. M-am întrebat, de ce tocmai acestea sau de ce numai acestea? Mi se părea firesc ca soprana să abordeze întregul ciclu. Ascultându-i glasul frumos și consistent timbrat, bogat în armonice, cu note grave colorat rezonante, registrul convenabil, mi-am imaginat o tălmăcire specială pentru paginile enesciene. Așa că o consider datoare pe Sonya Yoncheva pentru întreg ciclul, de ce nu, alături de celelalte enesciene pe versuri de Fernand Gregh, Jules Lemaître, Sully Prudhomme și Carmen Sylva.
Cu sentimente întristătoare în aria „Pleurez mes yeux” din „Cidul” (Massenet), senzuală și cu potrivite accente în Habanera din „Carmen” (Bizet), extatică și sensibilă, cu desene moi în „Celui dont la parole” din „Herodiada” (Massenet), visătoare și duioasă, cu culoare sombrată răscolind străfundurile sufletului prin zicerea Adieu din încheierea ariei „Adieu, notre petite table” (Massenet – „Manon”), Sonya Yonceva a sfârșit concertul cu aria Elisabetei din ultimul act al operei „Don Carlos” de Verdi. Și atunci, ca și pe parcurs, au ieșit în evidență unele minusuri precum vibrato-ul glasului îndeosebi în registrul înalt, plus o manageriere nepotrivită a respirațiilor, care au mai fragmentat fraze muzicale.
La bis, a repetat Habanera.
Orchestra Națională Radio a avut în față o baghetă energică, bună însoțitoare a solistei, în persoana lui Francesco Ivan Ciampa. Instrumentiștii au cântat, reproducând impetuozitatea dirijorului, „Dansuri populare românești” de Bartók și uvertura „Vecerniile siciliene” de Verdi, alături de poetica Méditation din „Thais” (Massenet), cu frumoasul sunet al concertmaestrului Virgil Zvorișteanu.
Orchestra Regală Concertgebouw a încheiat, tradițional, festivalul
Au fost două seri consecutive la Sala Palatului și din nou publicul a fost impresionat de calitatea instrumentiștilor din Amsterdam, de charisma șefului lor muzical, Klaus Mäkelä. Cei dintâi pot foarte bine să se afirme ca soliști, au performanțe individuale remarcabile evidente în solo-uri, în intervenții punctuale și configurează partidele cu omogenitate și cu preocupare pentru sonorități de excepție. Asamblarea în orchestră devine simplă și se datorează culturii profunde a dirijorului. Mäkelä este un trăitor de efluvii ale muzicilor, iar gestualitatea, trupul îi exprimă spiritul. Prezența sa pe podium este un tumult, cu direcționări de o hotărâre, o tărie ce parcă despică spațiul acustic, dar și o sursă de indicații mărunte, ce sunt preluate cu preciziune de instrumentiști. Nu înseamnă că dirijorul nu devine excesiv în unele momente, dar îl înțelegi și te transpui în duhul lui.
Prima lucrare a primei seri a fost „Rendering” de Schubert/Berio, o prelucrare a neterminatei „Simfonii nr. 10” a marelui romantic german în termenii postmodernismului de fine de secol XX semnat Luciano Berio. Substanța schubertiană este păstrată și intervențiile italianului, îndeosebi prin percuție (celestă, timpani) și alămuri, se resimt și dau contur unei noi filosofii. A fost compusă chiar pentru Orchestra Regală Concertgebouw și primele baghete au aparținut lui Nikolaus Harnoncourt (premiera cu Allegro/Andante) și Riccardo Chailly căruia i-a fost dedicată (cele două mișcări, plus Scherzo).
A urmat monumentala „Simfonie nr. 5 în do diez minor, GMW 44” de Mahler, într-o interpretare copleșitoare. Rememorez câteva scene. Cutremurător și sfâșietor a fost Marșul funebru, tema de violoncel s-a simțit condusă de parcă ar începe Liebestod-ul wagnerian, nuanțele s-au îngemănat cu contraste. S-au remercat parada suflătorilor în lemn, dansul cordarilor întrerupt de alămuri, calinele melodii contemplative, Adagietto ca o boare, ca un zefir, semnalele de corn, finalul... Ar trebui multe pagini descriptive.
În cea de-a doua seară, debutul a fost rezervat poate celei mai pretențioase opusuri, pentru noi, „Rapsodia română nr. 1 în La major, op. 11” de Enescu. Mäkelä a tălmăcit-o cu atenție, cu tempi largi la început, gânditor, în sonorități estompate, chiar dacă erau dansante, dar a regăsit spectaculozitatea în partea finală. Împletiri inedite de teme s-au făcut remarcate. Cred că versiunea din 21 septembrie a lui Klaus Mäkelä la pupitrul Orchestrei Regale Concertgebouw poate urca pe un podium.
Solistul serii a fost Jean-Yves Thibaudet în „Concertul nr. 5 în La major pentru pian și orchestră, op. 103, Egipteanul” de Saint-Saëns, pe care l-a cântat elegant cu derulări în avalanșă, în sunete învăluitoare și cu elemente de virtuozitate impregnate de temele de sorginte exotică. Ca encore, pianistul a oferit o pagină romantică, „Consolation nr. 3” de Liszt, un dar poetic din care, însă, n-au lipsit tentele impresioniste, o specialitate a lui Thibaudet.
Concertul și festivalul s-au încheiat cu „Sărbătoarea primăverii” de Stravinski, poem ce a descătușat toate energiile orchestrei și dirijorului pentru un simfonism modern, într-o orchestrație de geniu și imagini programatice de efect. Explozia primăverii ilustrată prin dansuri, ritualuri, evocări, glorificări a fost ca o sărbătoare a întregului festival.
Succinte gânduri la final
A fost un eveniment monumental. Lung, larg, bogat, variat, ambițios în a aniversa/comemora tot ce trebuia în 2025, destinat tuturor categoriilor de vârstă, inclusiv copii, cu vedete de toate magnitudinile și reputațiile, cu cicluri noi, cu tradiționala Piață a festivalului funcționând în ultimele zile, cu multe și foarte bune. Un grandios omagiu adus lui George Enescu.
În primul articol-cronică al serialului am panoramat punctele-reper ale evenimentului. La final, nu uit să consemnez apariția celor patru numere din Revista Festivalului George Enescu, o publicație de aleasă ținută profesională, editată de Artexim, având ca redactor-șef pe Valentina Sandu-Dediu. În afară de funcțiunea informativă, în cele 16 pagini ale fiecărui număr s-au regăsit articole de profil muzicologic, unele cu conținut inedit sau caracter de noutate, interviuri cu personalități artistice, manageri, muzicologi, prezentări de noi volume, articole despre aniversări și comemorări, ceva cronici. Exemplare de colecție.
După aproape 30 de concerte, recitaluri, spectacole vizionate și recenzate în aceste pagini, urmărind fenomenul multi-artistic-social al Festivalului George Enescu, desigur că unele concluzii se pot trage, îndeosebi în ceea ce privește opera ca spectacol scenic sau concertant. A reprezentat puțin peste 10 %.
Gândind la vechile ediții în care teatrul liric figura pe afiș prin producții locale, deseori având distribuții completate cu mari vedete internaționale, anul 2025 a adus un pas înainte prin spectacolul „Ora spaniolă”, alături de „Oedipe”. Și a menținut în program concerte semi-scenice lirice, alături de cele pur vocal-instrumentale.
„Ora spaniolă” a fost o premieră managerială, adunând o orchestră străină de calitate, soliști internaționali de valoare, grefați pe o producție românească a unui renumit regizor. Totul în sala Operei bucureștene. Formula se poate repeta în 2027 pentru alte titluri.
Și noua producție din iarna 2023-24 a Operei Naționale București cu „Oedipe” a adus noutăți, prin apariția în distribuție, cum notam, a unor nume românești importante, alături de cântăreți străini. Și această formulă se poate utiliza în 2027, nu numai pentru „Oedipe”.
Versiunile semi-staged, în special mozartiene, au fost întotdeauna de solid succes. Spre acest gen, extins și către alți autori, ar trebui să se îndrepte preocupările organizatorilor, mai mult decât către cele pur concertante cu cântăreți statici și proiecții derutante. Astfel, procentul de 10 % ar putea spori.
Cu aceste succinte și dedicate gânduri (câte ar mai fi!), să ne revedem cu bine peste doi ani.
Se încarcă comentariile...
