Festivalul Enescu: Philharmonia Orchestra şi al ei dirijor-vrăjitor

„Uite-l pe Zăpăcilă”, exclamă șoptit, bucuros, doamna de lângă mine atunci când dirijorul Santtu-Matias Rouvali, mult îndrăgit în lumea muzicii clasice pentru prospeţimea, naturaleţea sa, intră pe scenă ca să conducă Philharmonia Orchestra în prima dintre cele două seri ale acestei orchestre prestigioase la Festivalul Enescu, ediția XXVII.

Și ce nume de alint frumos, înduioșător pentru dirijorul acesta finlandez care conduce una dintre cele mai mari orchestre londoneze și ale lumii, fondată în 1945 – şi unul dintre cei şase care au avut privilegiul să fie numiţi dirijori principali ai Orchestrei Philharmonia.

Mie, care ascult cu gura căscată și urechile ciulite frumusețea de Capriciu italian op. 45, de Ceaikovski, cu care se deschide seara, Sanntu-Matias Rouvali îmi pare un fluture aflat în zbor continuu, elegant şi entuziasmat deopotrivă, iar mâinile lui ca niște aripi sidefate imprimă orchestrei culori cu totul deosebite.

Roşu, verde, galben, portocaliu, ca soarele din bannerul care străjuiește orchestrele anul acesta în Festival.

Hotărât lucru: sunt cucerită, uimită, îndrăgostită de-a dreptul, nu trec cinci minute din Capriciu şi hotărăsc: „Vin şi mâine!”, adică deja azi, la Philharmonia Orchestra, căci e una dintre revelațiile personale deja, în prima săptămână de Festival.

După Capriciul jucăuş, exuberant, urcă pe scenă Andrei al nostru (al nostru, al nostru!, zic cu toată gura), Andrei Ioniță, care cântă Șostakovici, Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră, cu care a câştigat, cu zece ani în urmă, cel mai cel dintre concursurile de muzică clasică, Concursul Internaţional Ceaikovski.

Aplecându-se pentru a câta oară asupra acestui concert care i-a devenit a doua piele, Andrei are prezenţă şi prestanţă de maestru: „A master of his craft”, îmi vine să-l descriu, în ton cu orchestra londoneză, care, iată, l-a îmbrățișat cu totul, l-a făcut de-al ei.

În partea a treia a concertului, Cadenza, cu solourile sale tulburătoare, aproape că nu mai respiri – concertul e marșul prizonierilor care merg spre moarte – iar Andrei Ioniță e transfigurat, cum suntem și noi, sala întreagă, care trăim concertul, suferința, prin fiecare por. 

Și ce bucurie muzicală la encore: cu toate că Enescu n-a compus piese pentru violoncel solo, Andrei a aranjat parte din Rapsodia Română pentru violoncel și rezultatul e grozav, iar bucuria mi se întinde până la urechi.

Știm ce urmează după pauză: festinul sonor care e Suita Pasărea de foc a lui Stravinski. 

Pasărea asta mitologică, tulburătoare, care vine din adâncurile unei păduri dese, o auzi, și ia sala toată sub aripile ei. Iar Santtu-Matias Rouvali are un mod de a trezi pasărea de foc la viață absolut contagios: e vrăjitor de-a dreptul, amestecă sunetele, le face rotocoale, le mângâie ca și cum ar fi niște vălătuci de ceaţă, le întoarce, le cheamă, le primește. Maria, fata unor prieteni, ne spune la final: „Am plâns”. A emoţionat-o, i-a plăcut mult această Pasăre de  foc din Festival, cu Philharmonia Orchestra și Santtu-Matias Rouvali la pupitru – și mie, și nouă!

Așa că întreb din nou: veniți deseară?

Aceeași orchestră, același dirijor, cântă Simfonia nr. 7 de Șostakovici (pe care bisurile din prima seară deja au anunțat-o), plus piesa de rezistență, la care rezonăm pe deplin: Fantezia pentru pian și orchestră de George Enescu, în interpretarea minuțios pregătită de a noastră (a noastră, a noastră!) pianistă Alexandra Dariescu.

Veniți? Veniți să ne bucurăm împreună.

Fotografii: Petrică Tănase / George Enescu Festival