Festivalul Enescu, obişnuita apoteoză
0Săptămâna trecută a avut loc conferinţa de presă prin care s-a anunţat programul ediţiei din 2019 a Festivalului George Enescu. De obicei, lista concertelor se anunţa la finalul ediţiei curente, dar probabil că schimbarea firmei de PR a dus şi la o schimbare de strategie a comunicării, în general.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
Programul concertelor poate fi consultat aici: Program Enescu 2019
Nivelul de excelenţă artistică al festivalului este mult deasupra nivelului stagiunilor autohtone, fie ele simfonice sau lirice. Într-adevăr, e incredibil cum sutele de milioane de euro alocaţi evenimentelor culturale de către Primărie sau Guvern nu reuşesc să producă practic nimic similar. Şi tot de neînţeles este cum politicile culturale nu reuşesc să extindă bunele practici ale unui model funcţional şi în instituţiile subordonate. Mai mult, rămânem cu aceeaşi Sală a Palatului, cu acustică proastă şi scaune murdare, după ce guvernul şi RAPPS-ul au mai făcut un mic meci de ping-pong cu clădirea, fără să rezolve absolut nimic.
2019 este prima ediţie în care Vladimir Jurowski poate fi creditat integral ca director artistic, ediţia din 2017 fiind una de tranziţie, cu programul făcut în mare parte în mandatul lui Ioan Holender. E momentul să constatăm că temerile legate de Jurowski s-au dovedit nefondate. Programul bienalei continuă să accentueze atât latura teatrală cât şi cea a muzicii contemporane, două tendinţe fundamentale ale ultimului deceniu. 2019 este ediţia cu cele mai multe opere în concert (nu mai puţin de 14 titluri), recitaluri şi muzică vocală, în general. Cu o singură excepţie (Don Giovanni, pe 22 Septembrie), tot repertoriul de operă din festival este nou şi nemaivăzut pentru România. Şi chiar dacă unele dintre ele nu vor umple Sala Palatului nici de data aceasta, efortul de a le prezenta merită aplaudat, Festivalul Enescu fiind singura locomotivă artistică ce trage lumea muzicală înspre curentele actuale europene. Paradoxal, cu cât Festivalul Enescu programează tot mai multe creaţii lirice, de la o ediţie la alta, Opera Naţională Bucureşti se izolează tot mai mult de acest mare eveniment (şi de public în general), preferând să trăiască într-un univers paralel, în timp ce orchestrele simfonice bucureştene (Filarmonica, Radioul) abordează curajos teatrul. Păcat, când te gândeşti că la prima ediţie a festivalului, în 1958, ONB prezenta Œdipe pentru prima oară în România.
Citiţi continuarea articolului şi o scurtă listă de recomandări pe blogul Despre Opera.