FEST Belgrad 2023: Bestialitatea xenofobiei, poezia reîntoarcerii

Ajuns la ediția a 51-a (24 februarie – 5 martie 2023), Festivalul Internațional de Film de la Belgrad – FEST reprezintă cel mai important eveniment cinematografic anual din Serbia. În comparație cu competitorii săi (festivalurile de la Niš și Palić, Auteur Film Festival Belgrad etc.), FEST este mai puternic orientat către publicul local (ceea ce se reflectă în sălile pline), fără a neglija hiturile festivaliere (în competiție sunt prezentate pentru prima dată în Serbia multe filme selecționate la Cannes, Berlin, Veneția, Toronto etc.).

Imagine din „Retour à Séoul”, regia Davy Chou FOTO Aurora Films

Anul acesta, competiția principală a FEST-ului a inclus 17 lungmetraje de ficțiune care avuseseră premiera mondială în 2022 sau chiar în 2023 (la Berlinală sau la Slamdance – cazul debutului regizoarei belgrădene Nina Ognjanović, „Where the Road Leads”, de fapt filmul cu care ea a absolvit Facultatea de Arte Dramatice din capitală).

În competiție a intrat și unul dintre cele mai apreciate și premiate filme europene ale anului trecut, „Bestiile”, al spaniolului Rodrigo Sorogoyen, care a putut fi văzut de cinefilii români înaintea celor sârbi (mai întâi ca film-surpriză la TIFF-ul clujean din 2022, apoi distribuit în cinematografele autohtone de Transilvania Film, din 10 februarie 2023). Cu finețe a analizei psihologice și meșteșug al gradării tensiunii, Sarogoyen pornește de la conflictul dintre migranți și băștinași (însă, atipic, aceștia din urmă sunt cei defavorizați economic și intelectual) dintr-un sat izolat din Galicia (de unde localnicii visează să plece, ceea ce-i face să-i privească circumspect pe francezii care vor să-și construiască un viitor aici), și ajunge, după o surprinzătoare schimbare de protagonist (ca de la „Miorița” la „Baltagul” sadovenian), să tragă un semnal de alarmă asupra iluziilor progresiștilor că xenofobia și rasismul pot fi îmblânzite.

Înrudit tematic cu „Bestiile”, „Wake Me” („Zbudi me”, coproducție Slovenia-Croația-Serbia-Franța), în regia cineastului croato-sloven Marko Šantić, propune un protagonist care se trezește (la propriu și la figurat) după un accident. Confruntat cu pierderea memoriei, el revine în orășelul sloven natal, încercând nu doar să se redescopere, ci și să devină un om mai călduros cu cei apropiați și mai tolerant cu cei diferiți. Trezirea sa – clar metaforică – din somnul rațiunii, născător de monștri „patrioți” (de fapt, nemernici care îi manipulează pe naivi, provocând violență xenofobă), nu are happy-end, dar beneficiază de scene concluzive emoționante în relațiile protagonistului cu fratele, mama sau partenera sa.

Despre o reîntoarcere la origini este vorba și în „Retour à Séoul” (Franța-Germania-Belgia-România-Coreea de Sud-Cambodgia-Qatar), cu scenariul și regia semnate de Davy Chou, film intrat pe lista scurtă a Oscarului pentru Cel mai bun lungmetraj internațional. O tânără voluntară se întoarce în Coreea de Sud, unde își petrecuse primii ani ai vieții și de unde fusese adoptată de o familie franceză, pentru a înțelege mai bine cine este. Aterizată într-o țară a cărei cultură îi este străină, ea descoperă că dorința pe care se temuse s-o recunoască și față de sine însăși, aceea de a-și cunoaște părinții biologici și de a-și explica decizia acestora, ar putea deveni realitate. Drumul protagonistei către autoacceptare, care o poartă prin spații diverse (România nu este numită, dar epilogul e filmat în țara noastră, unde producătoare executivă a fost Diana Păroiu), se întinde pe perioada a opt ani. Unul dintre cele mai valoroase din competiția FEST-ului, „Retour à Séoul” e o dramă intensă, cu multe momente lirice memorabile, despre căutarea identității.

Plin de poezie e și filmul „Traces” („Tragovi”, Croația-Lituania-Serbia), având și el în prim-plan o femeie, dar, spre deosebire de „Retour à Séoul”, fiind și regizat de o femeie (cineasta croată Dubravka Turić). Protagonista de aici este antropolog și cercetează „urmele” încrustate în piatră (în special tombală) de generațiile trecute, cu credințele și riturile magice specifice. După moartea tatălui său, ea își vinde locuința de la oraș, prea mare și cu prea multe amintiri dureroase, mutându-se temporar în satul copilăriei sale și realizându-și astfel înclinația către însingurare. Totuși, finalul este optimist, protagonista desprinzându-se de spiritele strămoșilor, ce par să sălășluiască în clădirile vechi, pentru a reveni la viața socială urbană. Rămân însă, în viețile acestor femei, o melodie simplă de pian („Retour à Séoul”) sau o pendulare a unui leagăn în care nu se află nimeni („Traces”), ca să le reamintească de lucrurile invizibile și inexprimabile, dar totodată imuabile.