„Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fii lui Dumnezeu se vor numi“. Cine are nevoie de ei?

Cum au învățat că e la modă să se exprime în public, toți politicienii vor spune că, din fragedă copilărie, și-au dorit să participe la procesul edificării păcii globale. Demagogie pură și pernicioasă, dar mereu fascinantă dat fiind lipsa cronică de memorie istorică a tuturor audiențelor care, privind la realitatea care ne agresează, chiar nu mai au cum să înțeleagă nimic. Pe de o parte, răsună într-adevăr apeluri la pace, se organizează diverse reuniuni de urgență, se transmit chemări redactate pe un ton disperat din partea unor organizații internaționale. Și cam atât, cu rezultat aproape de zero și perspective asemenea.

Și cum ar fi altfel încât, vă rog să vă amintiți acest lucru, marii promotori ai unor soluții istorice de pace și bună înțelegere, schimbând radical cursul istorii, au devenit instantaneu dușmanii de moarte ai extremiștilor din propriile națiuni: Gandhi sau Itzhak Rabid au fost asasinați de pentru că reușiseră să impună nu numai pacea, ci și o formulă de conviețuire între populații aflate atunci în plin război civil. Și, la auzul veștii despre asasinarea lui Gandhi, șeful poliții secrete din proaspăt eliberata Indiei de povara nemiloasei stăpâniri coloniale britanice, a pus o singură întrebare, simplă, relevantă și care a rămas în istorie: ce naționalitate are asasinul, răsuflând ușurat că acesta era un hindus naționalist, membru al organizației teroriste Rashtriya Swaqyamsevak Sangh. Iar asta elimina pericolul imediat, enorm la scara unui sub-continent, de a inflama  ireversibil tensiunile inter-comunitare. Rabin a fost asasinat de Ygal Amir, un evreu ultra- naționalist profund împotriva perspectivei de finalizare a soluției „celor două State” , cu asigurarea autonomiei palestinieni lor în Gaza începând cu 1994 și, începând cu 1995, a celor care trăiesc în marile orașe din Cisiordania.

De atunci, vocile demagogiei politice au amintit, cu mare respect, fie de „moștenirea Ghandi”, fie de „moștenirea Rabin”, în fapt anulându-le de fiecare dată și rămânând la o altă doctrină, complet contrară dar care se dovedește mult mai adaptată la mintea în sistem binar a generalilor dornici de aș-i arăta abilitățile în a ucide cu mâna altora și a oamenilor politici care vor să profite electoral.

Doctrina asta, repetată în unele școli, a fost sintetizată de un dictator demet, Benito Mussollini, prietenul șui Hitler pe axa Roma-Berlin-Tokyo pe care, în mic, după puteri, a figurat un timp și România. Spunea Mussolini: „ Nu am nevoie decât de câteva mii de morți pentru a mă așeza, cu titlul de beligerant, la masa tratativelor de pace”.

Obiecția standard este că toate astea s-au petrecut demult și că oamenii s-au înțelepți și că, poate doar cu ceva mici excepții, clasa politică s-a maturizat și e plină acum de soldați ai păcii.

Ghinion, ar spune Președintele nostru, nu-i așa. Și ar avea perfectă dreptate privind măcar la evenimentele din lumea diplomați la nivel foarte înalt, măcar citind comunicatele de presă. Căci țara noastră nu mai accesează demulot6

acest nivel de negocierilor de pace acolo unde să vedem dacă am putea identifica măcar umbra unei speranțe pentru „făcătorii de pace”.

Eșecul rușinos din Consiliul de Securitate

Miercuri, în cadrul Consiliului, a fost pusă la vot Rezoluția propusă de Brazilia care propunea ca, în scop umanitar, să existe „perioade de încetarea bombardamentelor efectuate de Israel în Gaza”.  Din totalul de 15 membri ai Consiliului, 12 țări au votat în favoarea Rezoluției (inclusiv Franța, membru permanent  și Emiratele Arabe Unite). S-au abținut de la vot Rusia și Marea Britanie. Singurul vor negativ și care a dus la respingerea Rezoluției a venit din partea Statelor Unite. Desigur, este un vot motivat din stricte considerente politice dar, dincolo de asta, iarăși și iarăși, vorbim despre falimentul instanței internaționale care se prezintă drept (încă) arbitru suprem în reglementarea conflictelor de a impune, fie și temporar, fie și pe un spațiu redus, o decizie care să aducă o pauză umanitară în șirul d bombardamente și să permită operațiuni umanitare. Asta nu însemna nicidecum o legitimare a atrocităților comise de teroriștii din Hamas sau un sprijin dat deciziei Israelului de a începe curățirea zonei din Gaza unde au ordonat deplasarea forțată a populației civile înspre sud. Ar fi semnalat că, dincolo de logica represalii lor mai mult decât sângeroase și a destrucției, mai ar mai exista o voință internațională- de aplicare minimală a principiilor din Carta Națiunilor Unite priind protejarea civililor în zonele de conflict. Ghinion, nu se poate. Dovadă dezastrului fără margini din Gaza unde intră doar câteva camioane cu ajutoare în contextul în care „asta nu reprezintă decât o picătură în oceanul uriașei tragedii umanitare” așa cum spunea Secretarul General al ONU după ce OMS și Unicef (împreună cu alte trei alte agenții ale ONU aflate la fața locului, au spus că spitalele sunt „super-aglomerate” și că se înregistrează o creștere alarmantă a numărului de copii decedați”. Avem, totuși, ambasadori (cu delegații numeroase) la ONU, la Unicef, la OMS, la Geneva, de atâta frică în a spune ferm care este poziția oficială a României în privința crizei umanitar4e din Gaza, mesaj care ar putea copiat rapid, că e week-end și e timpul de bătut magazinele, după comunicatul similar de spre problema umanitară provocată de atacul rus asupra Ucrainei?

Eșecul Conferinței de pace de la Cairo

Proeminenți lideri ai lumii arabe și reprezentând câteva țări relevante din UE, s-au reunit rapid la Cairo în ceea ce, mult prea repede, a fost intitulat „Summit-ul pentru pace”  și ai unor organizații internaționale în încercarea, moralmente lăudabilă, de a discuta modalitățile de desescaladare a războiului din Gaza, cu președintele egiptean deschizând lucrările cu întrebarea : Unde sunt valorile civilizației umane pe care le-am clădit în milenii ș1i secole? Unde este egalitatea între sufletele omenești fără a fi supuse discriminării sau standardelor duble?...Egiptul condamnă, în termenii cei mai clari, atacul, uciderea și intimidarea tuturor civililor pașnici. În același timp, Egiptul exprimă faptul că este profund șocat de faptul că lumea asistă atât de pasiv în timp ce criza umanitară se crește continuu”. Exact în același sens s-a exprimat, în termeni neobișnuit de duri, și regele iordanian Abdullah al II-lea a denunțat politica de pedepsire colectivă îndreptată împotriva civililor palestinieni: „mesajul care s-a auzit clar și limpede în toată lumea arabă a fost că viețile palestinienilor sunt considerate mai puțin importante decât cele ale israelienilor”.

Replicile europenilor prezenți le aveți aici sintetizate de Al Ahram în ediția sa în engleză, interesant deoarece, începând toate cu un mesaj de susținere pentru dreptul de auto-apărare al Israelului în faț acțiunilor teroriștilor din Hamas, reflectă în același timp o încercare foarte vizibilă de echilibrare a raporturilor cu lumea arabă, de acolo de unde provin comunitățile musulmane, masive și compacte, stabilite în Europa timp de generații.

Rezultatul final al acestui Summit la care, firesc, nu au participat nici americanii și nici israelienii, a fost imposibilitate de a se ajunge la semnarea unui comunicat comun, în timp ce reprezentanții irakieni nici măcar n-au vrut să figurez în fotografia de grup. Semn că deja situația din teren escalada pe parcursul  conferinței și că intrarea în joc a Hezbollah poate să reprezinte pentru Israel o problemă cu mult mai mare și mai greu de rezolvat decât Hamasul eradicat de pe fața pământului, cu ce-a mai rămas din Gaza cu tot.

De acum putem vorbi despre un potențial răspuns care să urmărească curățirea zonei din Liban unde sunt baze Hezbollah dar și un atac împotriva „capului șarpelui” cum anunță surse din Israel o probabilă operațiune masivă contra Iranului. Implicațiile ar fi teribile și de lungă sau de foarte lungă durată și ar implica dezechilibre majore care să implice acțiuni de răspuns ale populații musulmane (nu numai arabe, în orice caz nu numai islamice radicale) peste tot în lume dacă se va lansa apelul la Marele Jihad.

Caz în care, cel puțin acum, orice discuție despre „făcătorii de pace” este inutilă și bună de pus doar în manualele predate la școlile de politichie.