
Fantasticul Nikolai Kapustin
0Unul dintre cele mai pătrunzătoare sentimente de împlinire mă încearcă de fiecare dată când, după zeci de ani de audiții, când crezi că ai acoperit cât de cât esențialul, apare ceva care te face să-și revizuiești serios percepția despre esențial și câteva prejudecăți rămase pe undeva prin malaxorul maturizării.

Până în 2022, muzica pianistului și compozitorului Nikolai Kapustin (1937-2020) mi-a fost total necunoscută. Dealtfel, lumea occidentală i-a cunoscut destul de puțin incredibilele realizări muzicale. Spun incredibile pentru că e foarte greu să-ți imaginezi că muzica scrisă și cântată de el a existat aproape exclusiv în spațiul ruso-sovietic. Până și cea mai scurtă și aparent nesemnificativă compoziție de-a lui nu prezintă implicit o legătură cu respectabila, impozanta școală rusească. E drept, Shostakovici și Prokofiev nu au stat degeaba pe masa lui Nikolai, dar maniera de a da întregii muzici o veritabilă, consistentă, irezistibilă cromatică americană, fără pic de stângăcie estică, depășește orice abilitate analitică. Jazz-ul transpare în toată efervescența, cu o libertate provocatoare, din inspirația unui om născut și crescut în spațiul ex-sovietic. Deși a semnat mai bine de 150 de lucrări, majoritatea dedicate pianului și orchestrei de cameră, Kapustin a refuzat să se încadreze în strategiile populiste care ajutau compozitorii să se vândă și și-a creat propriul limbaj, foarte convingător în tendința de a combina sonoritățile de jazz cu rigoarea structurală a muzicii clasice. Instruit pentru pianul clasic, pentru că oricum altă variantă nu exista, a devenit rapid atras de jazz în mod special datorită lui Oscar Peterson, pe care-l asculta intensiv. Astfel a ajuns să combine două tradiții muzicale într-un stil original. Surpriza mea nu afost legată de ceea ce mulți au reușit, obținerea unui ”third stream” prin asocierea jazz-ului cu muzica clasică, aducând pianul virtuoz la un stadiu sofisticat de eliberare, ci de locul în care acest fascinant muzician a reușit să se desăvârșească. Muzica lui e complexă, energică, inteligentă, afirmă permanent emanciparea, și este absolut spectaculoasă, te bucură și te surprinde cu naturalețe, te face să te întrebi: de ce nu ascultăm așa ceva mult mai des, de ce muzica asta nu e cântată peste tot, în cluburi, festivaluri și pe scene de filarmonică. De ce nu este Kapustin la fel de cunoscut ca Bernstein, Copland sau Williams? De ce nu este studiat în școli? Pentru că nu s-a născut în America? Acesta ar fi raspunsul care ar justifica sute de imense talente insuficient promovate. Dar este acesta un raspuns satisfăcător?

Nikolai Kapustin s-a născut pe 22 noiembrie 1937 într-un orășel din estul Ucrainei numit Horlivka. A început lecțiile de pian cu un violonist care era logodit cu sora lui și care i-a simțit potențialul. Până la urmă a ajuns la Lubov Frantsuzova, cu care s-a pregătit pentru examenul de admitere la Conservatorul din Moscova. Nikolai nu-și dorea neapărat să ajungă pianist de muzică clasică, era mai atras de improvizație și compoziție. A intrat din prima în clasa pregătitoare condusă de Avrelian Rubakh, fost student de-al lui Felix Blumenfeld, care a mai avut discipoli străluciți precum Vladimir Horowitz sau Simon Barere. Rubakh avea să devină o figură esențială în educația tânărului muzician care la 13 ani compunea deja prima sonată în stil clasic. Relaxarea de după Stalin a dat multe șanse societății rusești iar jazz-ul era un simbol al libertății, după ce în anii ’50 era considerat un nociv apanaj al culturii capitaliste.

În timpul studiilor de la Moscova, Kapustin îi asculta la Radio Vocea Americii pe Louis Armstrong, Glenn Miller, Benny Goodman și Nat King Cole, studiind din ce în ce mai serios jazz-ul la pian. La un moment dat a fost și el promovat la Vocea Americii, cu cvintetul pe care-l conducea, cântând într-un restaurant exclusivist. Cum a ajuns acolo nu se știe, probabil a fost promovat pe merit. În 1956 a absolvit Colegiul de Muzică și a intrat la Conservatorul din Moscova, unde a fost acceptat în clasa lui Alexander Goldenweiser, care a studiat cu Ziloti, Pabst, Arensky și Ippolitov-Ivanov și povestea studenților cum asista la lecțiile oferite de Scriabin, Rahmaninov și Medtner. Cam asta era atmosfera în care Kapustin și-a impresionat profesorul care nu prea auzise de jazz. A continuat să studieze pianul clasic, dar nu-și dorea o carieră de solist virtuoz, chiar dacă a absolvit cu brio, cântând Concertul nr.2 pentru Pian și Orchestră de Bela Bartok. Imediat după conservator a intrat în orchestra condusă de Oleg Lundstrem, unde a lucrat timp de unsprezece ani. Orchestra l-a ajutat ca o adevărată școală, pentru că a muncit serios ca pianist și aranjor.
Compozitorul Nikolai Kapustin (nu s-a recomandat niciodată ca muzician de jazz) se încadrează foarte bine în conceptul ”third stream”, la baza căruia stă posibilitatea ca un gen muzical să interacționeze benefic cu alt gen, pentru a da naștere unei alte identități muzicale. Muzicienii cu pregătire clasică pot găsi inspirație în vitalitatea ritmică a jazz-ului, pot fi mai puțin terorizați de ideea de improvizație, în timp ce muzicienii de jazz pot găsi noi căi de exprimare folosind sistemele complexe, de largă desfășurare, ale muzicii clasice. Un episod care a influențat dramatic compozițiile lui Kapustin a fost concertul pe care pianistul american Dwike Mitchell l-a susținut la Moscova în 1959. Din acel moment, rezonanța jazz-ului s-a instalat în toate lucrările lui, sub formă de sonate, studii sau concerte, unele dintre ele de o stranie autenticitate. În anii ’60, Kapustin a preluat stilul asimilat de la George Gershwin și Duke Ellington și l-a combinat cu muzică de pian rusească. În anii ’70 s-a concentrat pe un amalgam care cuprindea elemente de jazz, rock, formalități europene și folclor non-european. Și ce lucrări fabuloase a scris, atât de dinamice și de pline de spirit contemporan! În muzica lui de cameră, structurile clasice sunt radical transformate de principii bazate pe improvizație (notată integral) și rafinament ritmic și armonic.

Zeci de ani nu se știa numic de fantasticul Nikolai Kapustin. La un moment dat, căutările numelui pe Google aveau rezultate nule. La sfârșitul anilor ’90, o înregistrare de-a lui Nikolai Petrov a atras atenția lui Marc-Andre Hamelin. De fapt, l-a lăsat cu gura căscată și cu dorința de a găsi cât mai repede partituri cu această muzică incredibilă. Le-a găsit greu, la Steven Osborne, un alt mare pianist fascinat de Kapustin. Indiscutabil, albumele înregistrate de cei doi, separat, ne oferă o introducere ideală în acest inedit muzical ignorat pe nedrept atâta vreme. Fiecare versiune reflectă atât farmecul compozițiilor, cât și gustul celor doi muzicieni în abordarea muzicii americane.

În timp ce Hamelin preia sonatele cu intensitate, interpretarea lui Osborne e în tempo moderat, amintind de Keith Jarrett. În ultimii 20 de ani, Kapustin a ajuns din ce în ce mai cunoscut, pastrând un statut de cult printre muzicienii cu repertoriu deschis. În timp ce Yuja Wang a ales un studiu de concert penrtu bis, Frank Dupree a ajuns un entuziast interpret, cu câteva înregistrări fantastice. Albumele lansate de el între 2021 și 2023 sunt de o calitate excepțională. La fel, Immanuel Davis preia pe un disc întreg lucrările camerale pentru flaut. La acestea se adaugă înregistrările pe care însuși Kapustin le-a realizat, ceea ce ne oferă și ocazia de a-i asculta calitățile de extraordinar pianist. Modestul om și strălucit compozitor a murit pe 2 iulie 2020, la vărsta de 82 de ani. Producțiile apărute în ultimii ani compensează lunga perioadă de obscuritate și ne oferă câteva dintre cele mai entuziasmante momente ale muzicii contemporane, în cel mai accesibil mod cu putință. Kapustin ne-a oferit generos o muzică minunată, e momentul să-i întoarcem favorul, ascultându-l.
De mult nu am trăit o asemenea surpriză, de aceea m-am gândit să o împart cu toți cei care se pot bucura de imensul privilegiu pe care ni-l oferă diversitatea muzicală, magia unei lumi care există pentru a ne da adevărata semnificație a libertății.
Înregistrări recomandate:
Nikolai Kapustin (piano) – ”Jazz Pieces for Piano” – 1986 (Melodia)
Steven Osborne – “Nikolai Kapustin Piano Music” – 2000 (Hyperion)
Marc-Andre Hamelin – „Nikolai Kapustin Piano Music” – 2004 (Hyperion)
Daniel del Pino, Ludmil Angelov – „2+2 4 Kapustin” – 2010 (Non Profit Music)
Catherine Gordeladze – „Nikolai Kapustin” – 2011 (Naxos)

Immanuel Davis – „Nikolai Kapustin – Complete Chamber Works For Flute” – 2019 (Naxos)
Frank Dupree –„ Piano Concerto No.4/Double Concerto/Chamber Symphony” – 2021 (Capriccio)
Frank Dupree – „Blueprint” – 2022 (Capriccio)
Frank Dupree – „Piano Concerto No.5/Concerto for 2 Pianos & Percussion/Sinfonietta for Piano 2 Hands” – 2023 (Capriccio)