Există soluţii pentru votul în diaspora

Modul în care s-au desfăşurat alegerile europarlamentare din 26 mai a.c. nu a făcut decât să confirme faptul că precedentul de la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014 nu a produs învăţămintele necesare pentru decidenţii – şi în ansamblu clasa politică – din ţara noastră.

S-a confirmat acum o atitudine care nu ne onorează şi care se traduce prin neputinţa de a asigura remediul adecvat la lipsuri pe care le considerăm evidente şi care au efecte păguboase pentru noi ca societate (includ aici şi impactul asupra imaginii noastre în străinătate). Mai mult, am arătat că nu avem respect pentru cetăţenii români de peste graniţe, mulţi dintre ei alegând, după cum este cunoscut, soluţia de a-şi croi un drum în viaţă printre străini din cauza lipsei de oferte de muncă acceptabile în propria lor ţară. Şi mai deranjant este faptul că acest respect l-am clamat îndelung în urmă cu cinci ani.

După situaţiile tensionate şi cozile interminabile la secţiile de vot organizate la misiunile diplomatice din străinătate asistăm în spaţiul public la aceleaşi recriminări ca şi în 2014. Este posibil ca acestea să se domolească după ciclurile electorale care se vor succede din şase în şase luni până la finalul anului viitor, cu consecinţa aşternerii uitării cu privire la ruşinea din 26 mai. Sau poate vom avea plăcuta surpriză de a vedea o voinţă politică bipartizană şi o mobilizare a spectrului politic în direcţia corectă. Problema este în continuare deschisă.

Indiferent de felul cum o să evolueze dezbaterea publică în următoarele luni, cred că trebuie să facem ceva, astfel încât visul urât din 2014 şi care a apărut din nou acum câteva zile să nu se mai repete. Iar pentru a face acel ceva care să conducă la o cotitură în organizarea alegerilor, nu sunt suficiente doar vorbele, sau iniţiativele de conjunctură. Avem, deci, nevoie de clarificări şi identificarea corectă a conţinutului şi dimensiunilor problemei cu care ne confruntăm. Avem totodată obligaţia de a nu ne face iluzii cu privire la o identificare facilă şi imediată a soluţiei, întrucât aşa ceva nu există.

Din dorinţa de a nu mă limita la consideraţii generale, vreau să reamintesc aici, în scris, ceea ce am afirmat prin viu grai în cursul unei emisiuni („Realitatea românească”) a postului Realitatea TV de la începutul anului 2015, emisiune care a avut ca temă tocmai problema desfăşurării în diasporă a procesului de vot. Şi fac acest lucru pornind de la constatarea că, din păcate, după acel moment, problema identificării de soluţii tehnice şi legale pentru procesul electoral din străinătate nu a mai figurat printre priorităţile producătorilor media din România, iar singura măsură legislativă produsă de mediul politic – anume Legea 288 din 19 noiembrie 2015 – are un rezultat direct proporţional cu nerecurgerea în cadrul procesului electoral recent încheiat la sistemul de vot prin corespondenţă pe care ea l-a propus. 

Spuneam, deci, în 2015 următoarele:

1. În sistemul actual, desfăşurarea procesului de vot în cadrul misiunilor diplomatice este condamnată să producă efectele pe care le-am văzut deja. La ambasade se votează, practic, pe o listă suplimentară permanentă, fără a fi cunoscut numărul celor care ar urma să vină să voteze. În formula actuală de organizare, germenii eşecului sunt evidenţi. S-ar putea argumenta aici că alte ţări fac la fel şi că la alţii totul este ordonat şi civilizat. Nu este tocmai aşa. Comparaţia cu Franţa nu rezistă analizei, întrucât cetăţenii francezi din diasporă au obligaţia de a se preînscrie, ceea ce face ca misiunile diplomatice franceze să aibă o imagine clară cu privire la numărul celor care urmează să se prezinte la urme. La fel este si sistemul britanic, fiind cunoscut faptul că referendumul desfăşurat în septembrie 2014 cu privire la independenţa Scoţiei, care a cunoscut o mare afluenţă la vot, a inclus şi procedura preînscrierii.

O soluţie ar fi deci preînscrierea cetăţenilor români care se află în străinătate, ceea ce ar crea premise pentru măsuri de organizare de natură a asigura neaglomerarea secţiilor de vot.

2. Sunt însă convins că recurgerea numai la o asemenea formulă organizatorică ar fi insuficientă faţă de nevoile comunităţilor române din diaspora. Am aici în vedere faptul că, mai ales în cazul comunităţilor de dimensiuni mari – cum sunt acelea din Italia sau din Spania –, cetăţenii români se situează în zone ce acoperă practic întreg teritoriul statelor respective. Acest fapt atrage pentru conaţionalii noştri cerinţa deplasării la secţii de vot care pot să se afle la sute de kilometri distanţă. Adaug şi o altă trăsătură a comunităţilor române de dată recentă din ţările sus-amintite: diaspora română nu este de natură antreprenorială, precum este aceea franceză, ci are caracter preponderent lucrativ, mulţi români fiind, în consecinţă, în situaţia de a avea la locul de muncă reguli de angajare care nu le permit să facă deplasări la asemenea distanţe mari.

3. De aceea, este potrivit ca statul român să ofere cetăţenilor săi care se află în străinătate posibilitatea de a vota fără a fi nevoiţi să se deplaseze la o anume secţie de vot. Aceasta înseamnă votul prin corespondenţă sau votul electronic.  Sunt proceduri de vot care se bucură de succes în alte state (votul prin corespondenţă este utilizat în SUA, iar votul electronic este o practică curentă în Elveţia) şi, în consecinţă, se poate recurge la ele şi în România. Faptul că unele state membre UE au recurs la asemenea formule de vot, iar apoi au renunţat la ele, nu ar trebui să constituie un impediment pentru partea română.

În ceea ce mă priveşte, susţin ideea ca românilor din diaspora să li se ofere soluţii legislative prin care să poată opta pentru oricare din cele două variante de vot. Motivul este simplu: dacă oricare cetăţean român se bucură de dreptul de a vota, iar nu toţi conaţionalii noştri deţin şi permis de şedere legal pe teritoriul statului unde lucrează, rezultă că votul prin corespondenţă nu este accesibil decât pentru aceia care au permis de şedere şi pot deci să anunţe la Autoritatea Electorală Permanentă o adresă la care să primească plicul conţinând buletinul de vot. Pentru românii care nu au un permis de şedere în statul în care lucrează – iar acest fapt nu le poate ştirbi în nici un fel calitatea de cetăţean român –, singura modalitate de a vota este recurgerea la votul electronic. Şi în acest caz, participarea la alegeri presupune nu numai obligaţia statului de a oferi cetăţeanului condiţii în vederea exercitării dreptului de vot, dar şi obligaţia cetăţeanului de a se înscrie la Autoritatea Electorală Permanentă în vederea obţinerii coordonatelor materiale (ID, parolă) prin intermediul cărora să poată vota de acasă, din faţa computerului personal.

Cele două variante de vot despre care am vorbit - votul prin corespondenţă şi votul electronic - presupun costuri, înseamnă proceduri complexe şi implică şi riscuri de natură tehnică pe care autorităţile trebuie să le trateze cu atenţie (inclusiv acelea referitor la securitatea votului), dar de know how în domeniu ştiu că nu ducem lipsă. De aceea, nu cred că schimbarea procedurii de vot se poate face în timp scurt. Este însă necesar ca schimbarea să se producă. Şi un ultim argument în această direcţie: faptul că România are în străinătate un asemenea procent ridicat din forţa sa de muncă activă – adică oameni apţi să contribuie, pe baza experienţei de muncă din ţările în care lucrează, la transformarea climatului social şi politic din ţara de origine – ar trebui să reprezinte un argument suficient pentru a nu se căuta existenţa unor precedente în alte state membre UE, ci a se recurge la soluţii inovative, de natură să arate respectul faţă de cetăţean oriunde s-ar afla acesta.