România-Sfântul Scaun: un parteneriat necesar

Papa Francisc FOTO EPA-EFE

Papa Francisc a fost în vizită în România, iar desfăşurarea ei a întrecut orice aşteptări. Pontiful s-a întâlnit cu autorităţile laice şi ecleziastice din statul nostru, iar în toate ocaziile mesajele sale au fost de mare respect pentru ţara vizitată, binecuvântarea papală fiind adresată tuturor creştinilor români, în condiţiile manifestării unei atitudini foarte apropiate de Biserica ortodoxă majoritară.

Toate acestea au fost discutate pe larg în ultimele zile. Acum, când vizita pontificală recent încheiată începe deja să intre în istorie, se impun o serie de evaluări şi precizări.

Faţă de vizita anterioară a unui suveran pontif în România – efectuată de Papa Ioan Paul al II-lea în luna mai 1999 – au apărut două deosebiri semnificative. Prima se referă la faptul că voiajul Papei Bergoglio a avut un mai pronunţat caracter pastoral, consacrat relaţiei lui cu credincioşii catolici, şi un mai atenuat caracter ecumenic. Lucru de altfel firesc, întrucât Pontiful a fost invitat de autorităţile laice române şi de către comunitatea catolică, nefiind transmisă şi o invitaţie din partea conducerii Bisericii Ortodoxe Române. Ne aducem aminte că Ioan Paul al II-lea a pus accentul tocmai pe cea de-a doua dimensiune, iar vizita a putut avea loc, după îndelungate demersuri, numai după ce primul papă de origine poloneză a primit invitaţie de la conducătorul de la acea dată al bisericii majoritare din România, Patriarhul Teoctist. Totuşi, vizita de acum a oferit prilejul pentru o întâlnire a Papei Francisc cu Patriarhul Daniel, iar ei au rostit împreună o rugăciune în noua catedrală ortodoxă din Bucureşti, semn, aş zice, al trăiniciei raporturilor interconfesionale din ţara noastră.

Cea de-a doua deosebire decurge din prima: caracterul preponderent pastoral a făcut ca vizita să nu se limiteze la oraşul Bucureşti – aşa cum a fost cazul în anul 1999 –, iar Pontiful s-a putut întâlni cu catolicii români în mai multe locuri din ţară.

Dincolo de aceste elemente distinctive, vizita Papei Francisc a adus o notă de normalitate în relaţiile româno-pontificale. În urmă cu două decenii, prezenţa în România a Papei Wojtyla a surprins prin ineditul ei, în mod deosebit prin spargerea unui tabu în ce priveşte relaţiile dintre ortodocşi şi catolici. S-a deschis însă atunci calea pentru multiplicarea relaţiilor româno-pontificale , cu o notă aparte pentru relaţiile de la biserică la biserică, iar acum sunt condiţii evidente pentru consolidarea legăturilor, în interesul cetăţeanului/credinciosului.

Vizita unui personaj atât de important al lumii contemporane – aş aminti numai faptul că pe la Vatican trec, an de an, un număr impresionant de personalităţi politice de pe toate continentele – nu avea cum să nu aducă în atenţie specificitatea relaţiei dintre România şi Scaunul Apostolic de Roma. Ea decurge, pe de o parte, din profilul particular al poporului român, care – ca să îl citez pe unul dintre marii erudiţi catolici ai ultimelor decenii, cardinalul Paul Poupard – reprezintă „o sinteză originală între latinitate şi ortodoxie“. Pe de altă parte, Sfântul Scaun însuşi are un profil cu totul special, întrucât reprezintă prima instituţie cu caracter religios căreia comunitatea internaţională i-a recunoscut prerogative ale suveranităţii care sunt specifice statelor. Reţinem că, în afara Sfântului Scaun, numai Ordinul Suveran Militar de Malta – un ordin militaro-călugăresc catolic, menţionat în manualele noastre de istorie şi ca Ordinul Cavalerilor Ioaniţi – se bucură de un statut similar. Acesta este motivul pentru care Sfântul Scaun întreţine relaţii diplomatice cu diverse state şi participă, în forme diferite, la activitatea unor organizaţii internaţionale.

Acest parteneriat cuprinde diverse dimensiuni, implică dialogul între decidenţii politici şi are drept osatură esenţială relaţia între instituţiile confesionale.

Ajunşi la acest punct, trebuie făcută o remarcă: Sfântul Scaun nu are cetăţeni, ci credincioşi. Despre cetăţeni am putea vorbi numai în cazul Statului Cetăţii Vaticanului, care nu trebuie, însă, confundat cu Scaunul Apostolic de Roma, deşi este condus tot de către Papă. Dată fiind această particularitate, Sfântul Scaun există oriunde se află comunităţi catolice, deci el se află şi în România. În acelaşi timp, comunităţile române din diaspora, în marea lor majoritate de apartenenţă confesională ortodoxă, trăiesc în numeroase locuri în colaborare cu comunităţile catolice, fapt cu atât mai semnificativ în acele state în care biserica catolică este majoritară.

De aici decurge nevoia consolidării parteneriatului dintre România şi Sfântul Scaun. Acest parteneriat cuprinde diverse dimensiuni, implică dialogul între decidenţii politici şi are drept osatură esenţială relaţia între instituţiile confesionale. Este ceea ce fostul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist a înţeles foarte bine, iar în luna octombrie 2002 se afla în vizită la Roma papală, prilej pentru gesturi şi acţiuni simbolice şi memorabile, inclusiv o declaraţie comună a celor două biserici. Este totodată ceea ce se aşteaptă şi de la actualul întâistătător al bisericii majoritare, Patriarhul Daniel, care cunoaşte în detaliu atât atmosfera Curiei romane – printre altele, l-a însoţit pe Patriarhul Teoctist în timpul vizitei din 2002 –, cât şi condiţiile şi nevoile comunităţilor române ortodoxe din lumea catolică. Un singur exemplu în acest sens: lăcaşurile de cult utilizate de numeroasele parohii ortodoxe române din Italia sunt deţinute în concesiune liturgică de la statul italian. Iar episcop de Roma şi primat al Italiei este, după cum se cunoaşte, Papa Francisc.