Enescu Experience în viziunea tinerilor maeştri

Eduard Kunz şi Alexandru Tomescu, protaginiştii „Enescu Experience”

Este o experienţă specială în domeniul creaţiei enesciene prilejuită de acest fabulos duo, cuplul instrumental vioară-pian, cuplu consolidat de-a lungul a mai mult de două secole.

Pe de altă parte, este experienţa unei noi generaţii de artişti care se apropie într-un fel creativ, cu vădită responsabilitate, de tezaurul valorilor muzicii lui George Enescu. Viziunea însăşi este una pe cât de proaspătă pe atât de captivantă.

Muzicieni ai noului val

Violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Eduard Kunz aparţin acestei generaţii; sunt artişti ai „noului val”, muzicieni ce propun, ce susţin, o nouă viziune asupra creaţiei maestrului. Amândoi sunt laureaţi de dată recentă ai Concursului Internaţional George Enescu. Sunt personalităţi distincte dar compatibile; …iar aceasta dată fiind pasiunea cu care se implică, inteligenţa abordării, talentul comunicării, profesionalismul de pertinentă aplicaţie.

O lună de concerte–recital, aproape douăzeci de apariţii publice susţinute pe parcursul lunii mai în principalele oraşe ale ţării, de asemenea la Chişinău, de asemenea în Franţa…; toate sunt dedicate valorilor artei violonistice enesciene în domeniul creaţiei destinate cuplului vioară-pian.

Sunt lucrările fundamentale, cele ce acoperă spectul larg al creaţiei camerale, începând cu anii adolescenţei şi până la maturitate, sunt – de asemenea - lucrările miniaturale, unele total necunoscute publicului larg de concert.

 La Bucureşti, în Studioul de Concerte Radio, corpus-ul important al programului a fost orienat spre prezentarea celor trei sonate. Trebuie să recunosc, personal nu am acordat un interes special cercetării primei lucrări, Sonata în re major, scrisă de Enescu în anii adolescenţei, la Viena.

Este o lucrare împlinită sub semnul clasicismului vienez târziu, de influenţă romantică. Voi menţiona faptul că în ralizarea actuală a celor doi muzicieni, prima Sonată enesciană îşi dezvăluie adevărata valoare de semnificaţie în patrimoniul muzicii noastre; este ralaţia temeinică pe care autorul o iniţiază privind circuitul univoc al valorilor româneşti în contextul larg al spiritualităţii europene. Privită din această perspectivă, realizarea datorată celor doi muzicieni îmi apare ca fiind cea mai adevarată; ca semnificaţie, ca apropiere de universul muzical cameral al creaţiei lui Johannes Brahms, marea personalitate a Vienei sfârşitului de secol, de valorile căruia tânărul Enescu s-a simţit atât de ataşat în anii adolescenţei.

Nu am audiat până în acest moment o versiune mai autentic apropiată spritului vienez al sfârşitului de secol XIX, aşa cum îl observăm noi astăzi, lume din care a pornit drumul în lume al tânărului muzician român!

Adecvare stilistică, o pertinentă înţelegere a datelor fiecăruia dintre cele trei momene privind evoluţia creaţiei enesciene se pot observa în felul în care este abordat şi restituit, de această dată, întregul ansamblu al celor trei sonate.   

Atât muzicienii performeri cât şi muzicologii care cercetează datele creaţiei enesciene cunosc acribia cu care Enescu nota semnele partiturii, nuanţele dinamice, tipul de atac al arcuşului, al tastei claviaturii, coloritul timbral…; nu a intenţionat o îngrădire a personalităţii artistului ci realizarea unei potrivite pătrunderi privind spiritul muzicii, privind adevărul sădit în text.

Şi totuşi, pe deasupra rigurozităţii notaţiei semnelor partiturii, există muzicieni performeri care le înţeleg marcând în egală măsură alegeri proprii. A făcut-o pianistul Eduard Kunz accentuând contrastele dinamice, rafinând coloritul timbral până la a obţine topirea sonorităţilor instrumentului său în complexul nuanţelor violonistice. Poate că nu întotdeauna contrastele dinamice accentuate aparţin acelei laturi a personalităţii enesciene ce luminiază moliciunea, căldura moldavă a adresării.

Demersul celor doi muzicieni defineşte o construcţie marcată de un suflu nou ce nu contrazice sensul major al creaţiei.

Nu poţi să nu-ţi aminteşti de câteva dintre cuplurile celebre care au abordat marele opus reprezentat în muzica secolului trecut, de Sonata a 3-a „în caracter popular românesc”; mă găndesc la Enescu însuşi care a lăsat o celebră versiune de studio în compania lui Dinu Lipatti; mă gândesc la Yehudi Menuhin în compania surorii sale Hephzibach, la versiunea multimedia realizată de fraţii Valentin şi Ştefan Gheorghiu. Sunt acestea abordări pe care le-am putea numi ca fiind academice? Mă îndoiesc. Sunt adevărate!

Mai nou, violonişti importanţi precum Leonidas Kavakos, Mihaela Martin, Liviu Prunaru, Remus Azoiţei au adus versiuni cu totul captivante căutând drumuri catre muzica enescienă; în câteva rânduri am avut prilejul de a urmări colaborarea, pe aceeaşi direcţie, a doi muzicieni consecvent promotori ai acestor opus-uri; mă refer la violonista Luminitza Petre şi la pianistul Mihai Ungureanu. Sunt versiuni care conduc spre adevărul acestor creaţii…; adevăr pe care fiecare dintre noi îl putem discerne. Dacă avem înţelepciunea de a ne fi aplecat cu atenţie, cu înţelegere asupra muzicii.

Întreaga seară s-a dovedit a fi un veritabil concert-spectacol; desfăşurat fără pauză, a dispus de o cursivitate în creştere care a culminat cu prezentarea marelui opus, cea de a 3-a Sonată „în caracter popular românesc”, unul dintre lucrările violonistice fundamentale ale primei jumătăţi a secolului trecut. Este zona unei spiritualităţi cu totul aparte de care cei doi muzicieni se apropie dezvăluindu-i valorile de semnificaţie, de la zicerea molcom doinită a viorii, la învolburarea spectaculoasă a scriiturii pianistice; cea care aminteşte pe alocuri de pitorescul sonorităţilor ţambalului. Şi totuşi, trebuie observat, deşi perceptibil, nu aspectul pitoresc rămâne definitoriu; ci profunzimea unei simţiri identitare pe care cei doi muzicieni o descoperă cu bucurie, cu vădită implicare. Cu totul neobişnuită în domeniul genului, structura lucrării dispune şi aceasta de o construcţie a cărei originalitate a fost temeinic împlinită de cei doi muzicieni.

Pendulare între limbajul naţional şi cel universal

Este cunoscută pendularea permanentă pe care de-a lungul timpului compozitorul nu şi-a ascuns-o, între limbajul de orientare universală şi cel specific naţional. Marcând aspectul pitoreasc al inspiraţiei componistice, o veritabilă Horă pentru vioară şi pian ne-a fost oferită cu sentimentul bucuriei descoperirii unui giuvaer uitat pentru decenii în cotloanele vreunui sertar de familie. Pe de altă parte, celebra  Baladă pentru vioară şi pian a dobândit sensul unei permanenţe spirituale marcate de dorul de ţară, de nostalgia timpurilor demult apuse; a fost prezentată în deschiderea programului şi reluată în sfârşitul acestuia.

 Pe deasupra cunoscutei elocvenţe violonistice pe care o dezvoltă Alexandru Tomescu, elocvenţa comunicării verbale îşi are şi aceasta farmecul ei; …creind acea punte utilă apropierii de marea muzică, privind înţelegerea punctelor nodale ale existenţei compozitorului, cum este – spre exemplu -  casa de la Mihaileni. In reabilitatea acesteia tânărul muzician este profund implicat, alăturându-se unei mişcări naţionale privind conştientizarea păstrării, privind apărărarea marelui tezaur al valorilor enesciene.

Enescu Experience se constituie într-o experienţă inspiratoare a faptelor de cultură; unul dintre acestea ne-a fost oferit de cei doi muzicieni performeri cu exemplară dăruire, cu credinţă.

Articolul a fost anterior publicat în revista România Literară