Enescu 2015. Grand finale în coadă de peşte

Feeling meh – e una dintre găselniţele marelui ecran şi forum virtual care e Facebook, invenţia cronofagă ce ne-a subjugat astăzi aproape pe toţi cu o dependenţă pasiv-agresivă, mai puternică decît alcoolul sau tutunul după cum spun specialiştii.

O posibilă traducere ar fi echivalentul verbal al unei ridicări din umeri. Fanii familiei Simpson îşi amintesc cu siguranţă cât de des se simte aşa simpaticul Bart. Şi curios, meh poate însemna  şi da, şi nu şi poate şi un fel de şi nu mulţumesc şi ok şi nu-mi pasă şi aşa mai departe. Şi mai curios e că nu se explică niciodată la care din posibilele utilizări e efectiv folosit. Ca să n-o mai lungesc, aşa m-am simţit şi eu aseară, la ultimul concert din Festivalul Enescu 2015. Meh

Nu ştiu exact ce-a fost de m-am simţit aşa. Nici muzica nu m-a făcut să ies din starea asta, chiar dacă pe scenă era din nou Royal Concertgebouw, cu săltăreţul Andris Nelson la pupitru: pentru mine a doua de Brahms n-a avut liniştea şi lirismul necesar, Rapsodia a doua a fost lentă, prea lentă şi cântată foarte dez-legato iar simfonia coregrafică a lui Ravel a fost prea repede. Ca să nu mai vorbim de  grosolana microfonie din suavul bis la Claire de Lune. Se prea poate însă să fi fost lingoarea care mă cuprinde o dată cu sfârşitul fiecărei ediţii de festival, atunci când muzica se opreşte şi creierul trece pe pilot automat la numărătoarea inversă a celor cam 730 de zile pînă la următoarea. Plus starea aceea ciudată de incertitudine, ca atunci cînd trenul în care te afli se opreşte brusc într-un câmp unde rămâne minute bune şi nu ştii de ce te-ai oprit,  unde te afli şi când o să pleci. Şi dacă ai noroc, apare un ”naş” plicisit care la întrebările alarmate ale călătorilor răspunde agasat ”s-a stricat locomotiva”. Nu ne-a spus nimeni aseară ce-i cu locomotiva şi ce se va întîmpla cu ea.

A fost un singur speech de final, nu două aşa cum speram. Ioan Holender, preşedintele şi directorul artistic al Festivalui la ultimul mandat  nu a apărut pe scenă. El a fost elogiat însă în discursul ministrului Culturii, Ionuţ Vulpescu, care a vorbit la pauză. Şi aplaudat călduros de sala plină. Ministrul ne-a mai spus despre interesele care ne despart şi cultura care ne uneşte şi despre sala pe care o merităm din plin  - din nou aplauze furtunoase. Şi un foarte frumos citat din Enescu, despre datorie. Dar, nimic despre locomotivă, nimic despre noul director artistic al Festivalului la ediţia din 2017. Nimic despre Vladimir Jurowski. Care o să se anunţe singur, cum glumea o prietenă la sfârşitul concertului. Nicăieri în ţările civilizate nu se întâmplă aşa ceva, anunţurile de tipul acesta se fac cu mult înainte, viitorul e prezentat elegant şi oficial, dincolo de menajamente, orgolii şi nemulţumiri . Pentru că în momentul de faţă chiar dacă ştim în teorie că tânărul dirijor al London Philarmonic Orchestra pe care Ioan Holender nu-l agreează deloc, va fi directorul artistic al Festivalului Enescu, n-avem nici o confirmare oficială. Nici din gura ministrului Culturii, nici din vreun comunicat oficial. Nimic în comunicatul de presă de final, şi nici pe site-ul Festivalului. Să înţeleagă cine ce vrea. 

Ce ştim clar în momentul de faţă după finalul în coadă de peşte e că nu avem un anunţ oficial în privinţa noului director artistic, deşi conform presei româneşti propunerea organizatorilor festivalului a fost acceptată de premierul şi preşedintele României. Mai ştim că Jurowski  - de curând anunţat înlocuitor al lui Marek Janowski la pupitrul Berlin Radio Symphony Orchestra -  va deschide ediţia 2017 cu Oedipe, că Zubin Mehta va fi preşedinte de onoare, că programul e gata în proporţie de 80%  şi că o să fie prezenţe sonore ca Scala din Milano, Lang Lang, Gergiev şi Antonio Papano. Şi că mai sunt multe, foarte multe lucruri de clarificat.

Va fi o ediţie pe cinste, asta e clar. Dar nu ştim încă ce-i cu locomotiva. Şi nici nu pare că o să ne spună cineva.‘Om trăi şi-om vedea, vorba românului. Pînă atunci, la bună reauzire, vă doresc  să vă umpleţi timpul cu muzici frumoase.