Emil Cioran, între obsesia căutării lui Dumnezeu și neputința de a crede (Partea a II-a )

„Dumnezeu este chiar dacă nu este”(Emil Cioran)

„Nu ştiu cum oamenii pot crede în Dumnezeu, deşi mă gândesc zilnic la el” (Emil Cioran)

„Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”(Emil Cioran )

“Toată viața l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-L întâlni”(Emil Cioran).

„Doamne  fără tine sunt nebun și cu tine înnebunesc”( Emil Cioran)

Cuprinsul  articolului:

Introducere

1.Cioran și tradiția filosofică existențială/existențialistă/ vitalistă  europeană

1.1.Pascal

1.2. Schopenhauer

1.3.Nietzsche

1.4.Kierkegaard

2.Analitica exitențială la Cioran

3.Principalele teme ale gândirii cioraniene

3.1. Erosul

3.2.Timp și istoricitate

3.3.Plictisul

3.4. Boala și moartea

3.5.Absurdul

3.6. Sinuciderea

4.Problema Transcendenței la Cioran

4.1..Dumnezeul teologilor și Dumnezeul filosofilor

4.2.Cioran și reabilitarea negativă a transcendenței teologice

4.3.Poziționarea lui Cioran față de antitetica transcendenței

4.4.Apofatismul cioranian

4.5.Cioran, un mistic inversat

5.Sfințenia și extazul  mistic

6.Cioran și mistica apuseană

7.Cioran și  povara lucidității

 8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității

 Concluzii

1.4. Cioran și Kierkegaard

          Un alt gânditor, de data aceasta și teolog, care l-a influențat pe Cioran a fost  Kierkegaard. Există multe similitudini  între cei doi  filosofi însă  ceea ce  atrage  atenția după o lecturare în oglindă a operelor lor este   problema anxietăţii și păcatul originar.E adevărat, modul în care  sunt gestioante și metabolizate   aceste   tematici diferă, uneori radical.

         La   Kierkegaard,  păcatul originar are un caracter transcendental. Autorul Conceptului de anxietete acceptă consecințele  culpei primordiale, nu se revoltă , chiar  dacă aceasta îi crează un anumit inconfort spiritual.

          Kierkegaard situează culpa căderii  în întregime de partea omului,  în timp ce Cioran  o   deplasează  de celalată parte a binomului om-Transcendenţă, lucru care  îi alimentează anxietatea, dar și revolta față  de un Demiurg care a ales să  se compromită  printr-o creație precară.

          Un alt lucru care-l apropie pe Cioran de Kierkegaard este legat de raportarea la stadiul estetic al existenţei. Diferenţa, însă, dintre cei doi, în  privința acestui subiect constă în angajamentul aproape total al lui Cioran faţă de sfera esteticului şi rezerva pe care Kierkegaard o are faţă de acest stadiu al existenței umane. Dacă la Kierkegaard, acest stadiu  blochează spiritul,  îl orbește și îl înlănțuie, motiv pentru care el  trebuie  depășit, în favoarea stadiului religios, Cioran, educat în tradiţia moraliştilor francezi,  are o atitudine diferită. Pentru el, esteticul devine o expresie a ontologicului,  deorece experienţa suferinţei şi a dezastrului cosmic trebuie  să  fie exprimată într-o  o formă lirică. Evident,  Cioran nu desconsideră cel de-al treilea stadiu kierkegaardian al existenţei, și anume cel religios, ci dimpotrivă îl cultivă, însă  nu abandonează  nici componenta estetică a vieții.

2.Analitica exitențială la Cioran

          După  idealismul german, apar în spaţiul european, reacţiile la  acest  mod de a face filosofie,  sistemic, logic, categorial. Vorbim aici de Schopenhauer, Kierkegaard si Nietzsche. Aceștia l-au inspirat pe Heidegger  care în Fiinţă şi Timp încearcă să  gândească o analitică nu a categoriilor, ci a existenţialelor.  El  identifică două categorii de existențiali :

”1.Existențiali care pun în evidență relația Dasein–ului cu ” ființarea – la – îndemână ” ( ustensilitatea ) si raportul Dasein – ului cu Dasein – ul altor subiecți: ” faptul – de – a – fi – in – preajma – ființării ( das Sein bei ) si ” faptul – de - a – fi – laolaltă ( das Mitsein ) ;

2.Existențiali care fac posibilă deschiderea Dasein – ului , care – l aduc în fața propriei sineități : situarea afectivă ( Befindlichkeit ), starea de aruncare ( Geworfenheit ), proiectul ( Entwurf ), înțelegerea ( Verstehen ) și căderea ( Verfallen )” .

          Cel mai profund, existențial este Angst-ul,  “Grija” ca structură esenţială a fiinţei Daseinului.

           Diferenţa ontologică ce marchează singularitatea Daseinului, ca ființă privilegiată în raport cu celelalte fiinţări necesită, după Heidegger, o analitică nu categorială, ci existenţială.Prin urmare,  existenţialele sunt termenul corelativ şi complementar al categoriilor și au în vedere raportul cu neantul, cu moartea şi cu lumea (Angst, Sein zum Tode şi Sorge) .

            Luând contact  cu gândirea existențială încă din timpul studenției  prin  intermediul profesorului  său Nae Ionescu,  Cioran se opune și el acestei manière logiciste, speculative de a face filosofie. Prin sentinţa: “universul se îndreaptă nu spre formulă, ci spre poezie”, Cioran îşi defineşte  atât atitudinea existenţială, cât şi cea cosmologică.

           Astfel Cioran oferă o replica “latină”, mai expresivă decât cea a lui Sartre de pildă,  la analitica heideggeriană a Dasein-ului. Absurditatea universului şi a  vieţii, plictisul, suicidul, disperarea, precum şi apologia eşecului, îl așează pe Cioran  în galeria marilor gânditori existențiali din Europa.

           Pe de altă parte, “antinomiaTranscendenţei este atributul decisiv prin care pot fi deduse şi înţelese toate structurile existenţiale ale metafizicii cioraniene. Datorită acestei antinomii, extazul erotic, extazul muzical şi apoi, într-un sens culminativ, extazul mistic, pot fi explicate printr-un atribut luminos şi generos al Transcendenţei, care generează, în om, dorinţa eliberării de propria condiţie şi, uniunea extatică cu Absolutul. Acelaşi caracter antinomic al Transcendenţei face cu putinţă existenţa nonsensului, a absurdului, a bolii, a situaţiilor limită şi în general a suferinţei. Exact cum la Heidegger toate existenţialele erau reductibile la existenţialul nuclear al grijii, noi susţinem că toate existenţialele cioraniene sunt derivabile din existenţialul fundamental şi profund: Transcendenţa.

          Denumirea de existential ar trebui rezervata de fapt numai pentru acele dominante ale gândirii cioraniene care au o afinitate vizibilă cu grija şi mai ales cu ceea ce Heidegger numea fiinţa întru moarte (plictisul, boala şi moartea, absurdul şi suicidul).   Cu toate acestea, erosul si timpul au o conditie duală: erosul este legat nu numai de fiinta, ci si de neant, de moarte, iar istoricitatea, cu fundamentul ei temporal, nu se limitează numai la sensul individual al existenţei, ci, prin dimensiunea ei colectivă, consumă ceva din destinul Transcendenţei în istorie.”.

3.Principalele teme ale gândirii cioraniene

             Deși nu este organizată într-un  sistem, opera cioraniană are totuşi câteva  “constante metafizice”. care coaguleză întreaga masă de fragmente  în jurul unei constelaţii, a unor centri de forţă: Dumnezeu,   erosul,  sfințenia, extazul mistic, muzica,  timpul, istoria, plictisul, boala, moartea, absurdul, sinuciderea etc.

          Dacă  sfințenia, extazul mistic sau  muzica erau puncte prin care gândirea lui Cioran intra în tangenţă cu Eternitatea, iar moartea, plictisul şi absurdul deveneau puncte de tangenţă cu neantul, erosul  are o condiție  duală, fiind în esență o sumă de contradicţii.

3.1. Erosul

           Continuând  peste  ani filosofia schopenhaueriană, Cioran  leagă erosul de metafizica budistă a vidului.Prin urmare,  iubirea  este un reflex defensiv în faţa conştiinţei vidului, un  “horror vacui” consumat la nivel carnal: “Sensul mai adânc al iubirii nu este inteligibil nici prin “geniul speciei” şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atât de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atât de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sunt capabile de atâta renunţare şi nici de atâta înşelăciune! În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sâmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvârcolire  crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic. Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului. Chinul dragostei – l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încântare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?”

          Erosul ține de voluptatea extincţiei,  fiind o structură inconştientă thanatică, o alunecare în moarte, camuflată şi susţinută de puterea extazului. Fără eros n-am putea cunoaște nuanţele agoniei: “Distanţa de lume o putem verifica doar în iubire. În braţele femeii, inima se supune instinctului, dar gândul rătăceşte în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Şi de aceea în clocotul senzual al sângelui se înalţă un protest melodic şi sfâşietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent în spaţiul unei licăriri, amintindu-ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptăţii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut învăluiţi agonizant de îmbrăţişări? Şi cum ne-am măsura singurătatea, de nu ne-am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ea, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.”

          Cioran vede angajată simultan în eros transcendenţa şi destrucţia, abjecţia şi transfigurarea: “O dragoste împlinită, o voluptate ce nu-i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat şi pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul. […] Sexualitatea-i o operaţie în care eşti rând pe rând chirurg şi poet. O măcelărire extatică, un grohăit de aştri. – Nu ştiu de ce în iubire am senzaţii de fost sfânt…”

         Efectul “anestezic” al femeii este sabotat, falsificat de schisma ontologică ce marchează ființa  şi lucrurile: “Când nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală. Iubirea – de bine – de rău, derivă din condiţia vietăţii ca atare,  iar la om ea nu-i împlinire decât aparţinând, prin toate slăbiciunile, formei de viaţă ce el o reprezintă. Femeia – acest om prin excelenţă – s-o ridici la tine nu poţi, să te scobori la ea, mai puţin. Atunci, trăieşti în preajma ei şi suferi, învăluind-o în neumanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinţă omenească atunci când nu mai ai senzaţii de om, când nu eşti nici deasupra şi nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Şi iluzia femeii crezând că-ţi oferă uitarea şi nefăcând decât a te verifica de depărtarea ta de toate şi de tot!”

             Căsătoria devine un spațiu al singurătății, un comerţ al neîmplinirii, o angoasă consumată în doi: “Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarţi în doi povara fiinţării, să ai un vecin pentru decepţii! Femeia comercializează neînţelesul, iar în căsătorie vinzi porţii de singurătate şi blestemul fiinţării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătăţii întrecând îmbrăţişările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înşelăciunea leşinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va înţelege cum un om poate fi practicant al nefericirii şi nici în ce fel prezenţa ei vatămă perfecţiunea izolării”. 

3.2.Timp și istoricitate

        Legat de timp și de istorie, în viziunea  existenţială a lui Cioran, căderea din spațiul Edenic nu este compensată de salvare, ci are un caracter definitiv şi ireparabil, ceea  ce înseamnă că vom avea  de-a face  cu un creştinism fără mântuire şi fără  înviere.

          Trecerea de la  Eternitate la timp este esenţa însăşi a căderii. Un cosmos aflat în destrămare devine pentru nihilistul Cioran mai degrabă o binecuvântare, pentru că oferă o materie unei negaţii care în Paradis rămânea fără obiect.

           Cioran identifică un al doilea stadiu al căderii  respectiv “căderea în subtimp”, ceea ce este o formă infernală a Eternităţii. În faza ultimă a istoriei, omul va înlocui nostalgia paradisului cu nostalgia timpului: “După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte istorie. Dar iată că-l ameninţă o altă cădere, a cărei amploare e însă greu de apreciat. De data asta, el nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; şi a cădea din timp înseamnă a cădea din istorie, înseamnă, devenirea fiind suspendată, împotmolirea în inerta şi posaca monotonie, în absolutul stagnării, acolo unde verbul însuşi se împotmoleşte, neputându-se înălţa până la blasfemie sau până la implorare. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi  pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit”. 

3.3.Plictisul

          Cea mai acută formă de plictis, o stagnare a fiinţei, rămâne cel ascetic, monastic, acedia: “Oboseala în umbra mănăstirii şi imensitatea vidului întinsă în ţesuturi, o tristeţe surdă şi o melancolie fără elocvenţă năşteau în sufletul călugărilor acel gol mănăstiresc pe care Evul Mediu l-a numit acedia. Este un dezgust eleatic, rezultat din pustiul inimii şi înmărmurirea lumii, un spleen religios. Nu o plictiseală de, ci din Dumnezeu, care pare a se fi lăsat peste singuratici cu toate deşerturile lui. Acedia sunt toate adevărurile după-amiezelor de duminică în tăcerea apăsătoare a mănăstirilor şi tot ce nu este vibrant în Dumnezeu. Sufletul lui Baudelaire în Evul Mediu. Extazul în primele lui avânturi îşi creează un peisaj divin, o idealitate pastorală, ridicată în acorduri mistice; dezgustul eleatic al acediei desfigurează peisajul până la fantomal şi răpind orice sevă firii, introduce o fadoare în existenţă, din exces metafizic. O plictiseală plină de venin, pe care numai blestemul nostru de muritori fără har o mai poate înţelege. Acedia modernă nu mai este singurătatea mănăstirească – deşi fiecare purtăm o mănăstire în suflet – ci vidul şi spaima de ineficienţa unui Dumnezeu părăginit. Ce e drept, există şi-n spleen-ul călugăresc o părăginire a cerului, dar ea este atenuată prin aşteptarea unei plenitudini viitoare şi prin toate promisiunile unui extaz posibil. Dumnezeu este, chiar atunci când e tern, nemângâietor sau absent. Acedia noastră îl transformă într-o împodobire a îndoielilor. În orice scepticism, absolutul are un caracter ornamental. Este indiferent ce mod de distrugere îţi alegi. Unul se îngroapă într-o bibliotecă, altul într-o cârciumă. Rezultatul este acelaşi. Modul de autodistrugere dovedeşte ceva numai pentru felul unui om. Spune-mi cum vrei să te prăbuşeşti, ca să-şi spun cine eşti. Adică, spune-mi cu ce-ţi umpli singurătatea: cu cărţi, femei, ambiţii. La toate, punctul de plecare este plictiseala şi cel de ajungere, distrugerea. Că unul se vrea risipit în fâşii de azur, iar altul în tandreţe cu viermii, ce dovedeşte pentru blestemul traiectoriei umane? Simbolul soartei noastre? Un cer împânzit de viermi. De la Baudelaire am învăţat că viermii n-au ochi şi nici urechi. Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit că viaţa nu e decât un extaz al viermilor în soare. Fericirea? Un menuet de viermi.”

        Plictisul este de fapt o acedie secularizată, lipsită  deci de proximitatea  Absolutului : “Această stagnare a organelor, această buimăceală fericită a simţurilor, acest surâs împietrit nu-ţi amintesc deseori plictisul mănăstirilor, inimile din care Dumnezeu a plecat, uscăciunea şi stupiditatea călugărilor ce se urăsc pe ei înşişi în avântul extatic al masturbării? Nu eşti decât un călugăr fără ipostaze divine şi fără orgoliul viciului solitar. Pământul, cerul sunt pereţii chiliei tale, iar în aerul încremenit domneşte doar absenţa rugăciunii. Făgăduit orelor găunoase ale eternităţii, periferiei fiorului şi dorinţelor mucegăite ce putrezesc la apropierea mântuirii, te porneşti către o judecată fără fast şi trompete, gândurile tale imaginând ca solemnitate doar procesiunea ireală a speranţelor. Prin suferinţe, sufletele zvâcneau odinioară către bolţi; tu te izbeşti de ele. Şi cazi iar în lume. Călugăr fără credinţă hoinărind pe Bulevard. Ordin al femeilor pierdute – şi al propriei tale pierzanii.”

           Plictisul are forța de a transgresa nivelul individului, antrenând în abisurile lui colectivităţi întregi, mai ales  în epocile de declin istoric.Plictisul  asistă   de fiecare data decadenţa, agonia unui popor: “Un popor intră în decadenţă când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează posibilităţile devenirii lui, este activ în mod automat, sub teroarea propriilor valori şi conţinuturi. Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui popor este identic unui maximum de luciditate colectivă. Instinctele care au creat “faptele istorice” şi gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Englezii sunt un popor de piraţi care, după ce-au jefuit lumea, au început să se plictisească. Excesul de barbarie accelerează epuizarea vitală şi neagă gustul pentru viaţă în culmile vitalităţii. Romanii n-au dispărut de pe faţa pământului în urma invaziilor barbare şi nici din cauza virusului creştin, ci un virus mult mai complicat, lăuntric şi fatal i-a ruinat în sâmbure: plictiseala. Ei au început să aibă timp, pe care nu l-au mai putut umple cu nimic. Timpul liber este un blestem suportabil unui gânditor, dar este un chin unic pentru un popor. Ce înseamnă timp liber, dacă nu durată fără conţinut, lipsită de substanţă? Vidarea temporalităţii este nota caracteristică a plictiselii. Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism.  Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte savurându-şi buimăcit sau rece agonia. Prin epicureism şi stoicism, Grecia a încercat să tămăduiască acest “mal du siècle” specific tuturor apusurilor istorice. Simple paliative, ca şi abundenţa de religii a sincretismului alexandrin. “Răul” a fost acoperit, falsificat sau deviat, fără să-i anuleze virulenţa subterană. Plictiseala intră în sânge sau chiar pleacă din el. Unui popor, care a avut totul, începe că-i fie “urât”, întocmai ca unui individ care a “trăit” prea mult sau “ştie” totul. Şi ce poţi face ca să extirpi urâtul din sânge? Toate legiunile închipuite ale îngerilor nu mai pot înviora sufletele atinse de scârba consecutivă cunoaşterii şi saturaţiei. Nu există decât plictiseala organică, adică dezgustul cărnii de propriile ei îndestulări; iar când se dilată la un sentiment de viaţă sau la o viziune nemiloasă, plictiseala ne dovedeşte câtă carne există în spirit”.

         Între plictisul organic slav şi cel legat de rafinamentul intelectual al salonului francez nu există deosebiri  semnificative pentru că indiferent de modul și locul în care se consumă, spleenul  ne relevă  propria corporalitate şi viduitatea cosmică : “Între plictiseala care miroase a pământ a ruşilor şi aceea parfumată a saloanelor engleze sau franceze, deosebirile sunt mai mici decât par, căci la amândouă sursa este aceeaşi: inaderenţa sângelui la lume. Că ea se exprimă în melodii tărăgănate, în suspine telurice sau dimpotrivă, prin graţia inutilă a inteligenţei, diferenţierea priveşte numai rafinamentul, dar nu esenţa. Plictiseala, în orice formă, nu-şi are la bază ondulaţia gratuită a  inimii şi, fie ea telurică, fie spirituală, o antinomie organică îi asigură “secreţia” ei neliniştitoare, toxinele ei corozive. De aceea, nu este plictiseală care să nu ne reveleze două lucruri: corpul nostru şi vidul lumii. Ficatul absoarbe razele, rinichii despoaie verdeţurile, iar stelele putrezesc între gingii”.

      Lector univ. Dr. VASILE CHIRA

 Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”

 Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

        Scriitor, filosof și teolog