Emil Cioran, între obsesia căutării lui Dumnezeu și neputința de a crede (Partea a V-a)

                              „Dumnezeu este chiar dacă nu este”(Emil Cioran)

                              „Nu ştiu cum oamenii pot crede în Dumnezeu, deşi mă gândesc zilnic la el” (Emil Cioran)

                             „Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu este decât neantul suprem”(Emil Cioran )

                               “Toată viața l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-L întâlni”(Emil Cioran).

                               „Doamne  fără tine sunt nebun și cu tine înnebunesc”( Emil Cioran)

Cuprinsul  articolului:

Introducere

1.Cioran și tradiția filosofică existențială/existențialistă/ vitalistă  europeană

1.1.Pascal

1.2. Schopenhauer

1.3.Nietzsche

1.4.Kierkegaard

2.Analitica exitențială la Cioran

3.Principalele teme ale gândirii cioraniene

3.1. Erosul

3.2.Timp și istoricitate

3.3.Plictisul

3.4. Boala și moartea

3.5.Absurdul

3.6. Sinuciderea

4.Problema Transcendenței la Cioran

4.1..Dumnezeul teologilor și Dumnezeul filosofilor

4.2.Cioran și reabilitarea negativă a transcendenței teologice

4.3.Poziționarea lui Cioran față de antitetica transcendenței

4.4.Apofatismul cioranian

4.5.Cioran, un mistic inversat

5.Sfințenia și extazul  mistic

6.Cioran și mistica apuseană

7.Cioran și  povara lucidității

 8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității

 Concluzii

5.Sfințenia și extazul  mistic

            În cazul lui Cioran, vorbim de o ecuație sufletească cel puțin interesantă, paradoxală,  mai exact de o coabitare a  unui mistic cu un sceptic :”Apostat cu vocaţia sfinţeniei, negator care plânge în faţa seducţiei Transcendenţei, personaj anarhic, contestatar iremediabil, Cioran rămâne sensibil la nostalgia sfinţeniei, la convulsiile şi tensiunile care i-au fost refuzate, dar pe care le intuia cu atâta intimitate. Pasionat de sfinţenie şi mai ales de sfinte, Cioran are tentaţia unei indiscreţii morbide de a explora amestecul impudic dintre sfinţenie şi erotism”.

             Cioran  a fost  obsedat de idea de a fi secretarul  sfintelor, a amantelor “logodnicului ceresc”, fiind gelos pentru faptul că  nu este el obiectivul  acestor  patetisme,  erotice şi sacre: “A fost o vreme când fie şi numai rostirea numelui unei sfinte mă umplea de încântare, când îi invidiam pe cronicarii mănăstirilor, pe intimii atâtor isterii inefabile, ai atâtor iluminări şi palori. Socoteam că a fi secretarul unei sfinte e cea mai înaltă carieră hărăzită unui muritor. Şi-mi imaginam întruna rolul de duhovnic al preafericitelor împătimite…”

            Inaccesul la grația divină, incapacitatea de a deveni sfânt constituie una dintre   sursele  nihilismului cioranian  : “Aforistica cioraniană pune în evidenţă raportul dintre adulator şi apostat, dintre negator şi apologet, arătând de fapt sursa negaţiei, a scandalului dintre nihilist şi Divinitate, refuzul graţiei, insaţietatea extatică a nihilistului. Un Dumnezeu care se refuză adoraţiei noastre devine un Dumnezeu obiect al contestării noastre, iar setea imensă de Eternitate devine forţă activă a detractării ei. Astfel, putem spune că violenţa antidivină a lui Cioran se configurează ca un infinit reproş adus Divinităţii pe toate nuanţele şi tonalităţile posibile. Ea poate fi înţeleasă în regimul unei denigrări frenetice a cărei sursă rămâne, de fapt, o sete apologetică ratată.Negaţia devine, astfel, o simplă deviere, o schimbare de semn algebric a erosului transcendent. Mistica şi muzica, borne ale Absolutului în memoria noastră metafizică, devin substanţa şi sursa de inspiraţie pentru negarea Transcendenţei şi nostalgia ei, pentru dispreţul în faţa vitalităţii sănătoase şi dorul după convulsiile sublime şi bolnave ale sfinţeniei”.

           Așa cum am văzut, Cioran este extrem de sensibil la problematica mistică. Un aforism ca acesta: “Mările şi oceanele sunt lacrimile vărsate de Dumnezeu sub impresia singurătăţii materiei” sau : “Deşerturile sunt parcurile lui Dumnezeu” rivalizează cu acea    împletire organică ce există în scrierile misticilor, între experienţa extazului şi  frumusețea exprimării poetice.

6.Cioran și mistica apuseană

           Legat de  mistica apuseană, trebuie spus că fondul  psiho-cultural al poporului italian  era profilat pe fondul  ideatic al  stoicismului târziu și pe structurile dreptului roman.Pariul lui Toma de Aquino a fost și acela de a împăca în plan economic, politic, aceste structuri absatracte cu religia, de a juridiciza teologia creștină, folosindu-se evident  și de logica aristotelică. În Orient neexistând o  tradiție a logicii, așa cum a existat în Occident, a apărut această  formă  de iraționalitate  religioasă: mistica. Sigur, asta nu înseamnă că nu există și o mistică occidentală.Fenomenul mistic în Occident, în raport cu amploarea pe care a luat-o  în Biserica de Răsărit, ține de excepție, însă figurile mistice, atâtea câte au fost, sunt de excepție. Ne amintim de  mistica italiană(Angela de Foligno, Francisc de Assisi), de mistica spanioă(Sfânta Tereza de Ávila și Sfântul Ioan al Crucii), de mistica renană(Meister Eckhart, Johannes Tauler etc).

          Doctrina socială a Bisericii catolice  este mai legată de spiritul practic, de tradiția juridică romană, de gestionarea   vieții sub   aspect economic, social etc. în timp ce schimnicii orientali  au ignorat  lumea aceasta, încercând să se unească mistic cu Divinitatea.

         După traducerea operei lui Aristotel în spațiul occidental , teologii catolici au avut  enorm de câștigat pentru că  filosofia Stagiritului le-a permis să  dezlege  misterele, legile naturii.Scolasticii însă au epuizat doctrina aristotelică, au dus-o uneori în ridicol (pentru că Aristotel nu cunoștea  legea inerției, ei au afirmat  că îngerii împing planetele cu umerii ca să se miște. Mai rămânea ca un înger să  dea cu biciul  și un altul să bată ritmul pe tobă, ca la  corăbiile antice cu galere).

         Aristotel fiind deci osificat de către teologii scolastici,  era nevoie de un nou suflu spiritual. Tocmai de aceea a apărut Academia platonică din Florența (1459 - 1521), întemeiată de Marsilio Ficino.

        Mai târziu, apele filosofice se vor despărți într-un curent empirist, dezvoltat pe filieră aristotelică și tomistă ( Thomas Hobbes, Francis Bacon, John Locke, George Berkeley și David Hume ) care va face uz de metoda inductivă și un curent raționalist, bazat pe deducție, care pleacă în definitiv de la filosofia lui Platon( Descartes, Spinoza și Leibniz).

           Cioran vorbește de erotismul misticii feminine, de identificarea aproape organică dintre sfântă şi “Logodnic”, acuzând  insuficienţa spirituală a femeii, incapacitatea ei de a se raporta la  Dumnezeu  într-un mod care să depăşească senzualitatea. O frumuseţe mistică, în cazul extazului  feminin se manifestă  ca frumuseţe erotică,  o frumusețe  care amestecă splendoarea cu indecenţa, cu masochismul afectivităţii feminine, a cărei fervoare este adesea alimentată de refuz: “Când Domnul îmi vorbea, iar eu îi contemplam minunata frumuseţe, vedeam dulceaţa şi uneori severitatea cu care gura lui atât de frumoasă şi divină rostea cuvintele, simţeam o uriaşă dorinţă să-i ştiu culoarea ochilor şi proporţiile trupului, ca să pot vorbi despre ele: niciodată n-am fost vrednică să le cunosc. Orice strădanie e aici pe de-a-ntregul zadarnică”. După ce citează aceste cuvinte din Sfânta Tereza de Avila, Cioran adaugă: “Culoarea ochilor… ce impură e sfinţenia femeiască !”  

          Un anume simț carnal în mistica apuseană nu poate fi negat. Există la Tereza de Avilla câteva pasaje care   pot sugera acest tip de mistică pseudoerotică  : ”adeseori Hristos imi spune: De acum Eu sunt al tau si tu a mea. Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mă fac să mă rușinez nespus. In ele simt și durere și desfătare, împreună. Aceasta este o rană prea dulce(…).Eu am văzut un înger care ținea în mană o suliță lungă de aur cu vârf de fier pe care ardea o mică limbă de foc. Acest înger, din când în când imi infingea sulița in inimă ți în alte organe ale trupului meu. Iar când o trăgea inapoi, atunci mi se părea că mi se scoate afară tot lăuntrul meu. Durerea din cauza acestor răni a fost atât de puternică încât eu gemeam, dar și desfătarea a fost atât de mare încât nu puteam să-mi doresc să înceteze vreodată această stare. Cu cât de adânc îmi intra în mine sulița, cu atât mai mult creștea durerea, dar și desfătarea devenea mai puternică, mai dulce.”

           Fericita Angela de Foligno, de asemenea,   vedea  Sfânta Cruce  ca pe un pat nupțial.La un moment dat aceasta mărturisește că  și-a droit să-l vadă pe Iisus la  la modul fizic și că acest lucru s-a și întâmplat:”Am văzut pe Hristos aplecându-și capul în mâinile mele. Și atunci El mi-a descoperit gâtul si mâinile Sale, iar gâtul lui avea o frumusețe de nespus”.

           Pentru a explica acest mod de raportare  la Iisus, această formă de amor mistic, trebuie să luăm în calcul. pe de o parte,  accentuarea carnalității din  pictura realistă, prezentă în spațiul catolic, în contrast cu   imaginarul  pictural bizantin,  arid, descărnat, axat mai mult pe dimensiunea   spirituală decât pe   aspectul  corporal, terestricitatea,  fenomenalitatea, filosofiei  aristotelice, filtrate  de Toma de Aquino în catolicism și prezentă în inconștientul colectiv, dar și  modul tipic al femeii de a se raporta la sacru, dictat de natura feminină, de   sensibilitate,  de maternitate, de  nevoia de a intui, a cunoaște și a-și proteja obiectul iubirii.

         Până la urmă, nu e nimic rău în acest mod de adorare, pentru că aceasta este  structura  mentală, spirituală, intelectaulă a femeii. Așa a creat-o Dumnezeu, mai senzorială, mai practică, mai puțin înclinată spre  abstractizare,  mai  ancorată în  lumea sensibilă, decât în cea inteligibilă, mai legată de microfizică, decât de metafizică.   

7.Cioran și  povara lucidității

       Față de preeminența Divinității, de  caracterul ei omniprezent, proniator, așa cum apare în literatura biblică și  patristică, la Cioran, Dumnezeu are, mai degrabă, semnificaţia unui Deus otiosus şi a unui Deus absconditus. Prin urmare, în viziunea  lui Cioran, Dumnezeu este responsabil de absurdul lumii.

          Autarhul ceresc nu-și poate stăpânii propensiunea creatoare, însă tocmai prin această manifestare, generează imperfecţiunea, deschide abisul, introducând astfel  în cosmos disarmonia. Pentru Cioran, istoria nu este decât încă o  dovadă a   absurdului cosmic.

          Dacă referatul biblic al creației leagă  corupţia cosmică de culpa primordială, creaţia divină,  fiind iniţial perfectă, nealterată, la Cioran, actul unei elecţiuni umane originare  lipsește,  ceea ce face ca  întreaga răspundere pentru disarmonia cosmică să-i aparțină Creatorului. Din acest motiv,  Cioran exclude  posibilitatea  mântuirii, soteriologia fiind substituită la el, într-un sens care aminteşte de Schopenhauer şi budism, prin nostalgia extincţiei .

         Într-un cosmos în care nu omul  este  vinovat, ci însuşi Dumnezeu, nu poate fi vorba despre o  reabilitare  ontologică. De aici  suferința  lui Cioran, o suferință constantă, funciară,  nu una pasageră, cauzată de  evenimente cotidiene.

          Luciditatea la Cioran nu  are valoarea unui episod nevrotic, ci are un sens metafizic. Prin urmare în cazul moralistului din Rășinari, vorbim de un autentic homo lucidus, chiar dacă, nu putem exclude  anumite trăsături  histrionice, cameleonice  de care a dat dovadă, cel puțin în anumite momente din viața lui.  

         Filosoful conștientizează   precaritatea ființei umane și  lipsa oricărui fundament soteriologic. Acest act de cunoaştere ultimă, dobândit prin starea de  luciditate, explică apologia pe care Cioran o face suicidului. Într-un cosmos absurd, unica soluţie pare să fie refuzul participării la  coruptibilitatea istorică, sabotarea spectacolului  mundan, grotesc și inutil, prin “demisie metafizică”.

8.Fenomenul muzical ca șantaj al Divinității

       Preocuparea lui Cioran pentru muzică nu este nici culturală, nici estetică, nici  „existenţială”, ci este legată mai degrabă de o memorie a unei Transcendenţe pierdute, de o nostalgie edenică.

       Structura dubitativă, contradictorie, antinomică, paradoxală a lui Cioran  îl  condamnă  deopotrivă, la experienţe extatice şi la negarea  lor.  De fapt, contradicţiile lui Cioran proiectate la scară metafizică  nu sunt altceva decât contradicţiile Divinităţii.     

         Fenomenul muzical  are calitatea de a  șantaja nihilistul. În faţa muzicii, propensiunea  negatoare a lui Cioran  suferă o stranie paralizie.  Filosoful care    îl hulește pe Dumnezeu, cosmosul, omul, viaţa,   femeia, care deconstruiește  toate valorile, este incapabil să blasfemieze  muzica. Prin urmnare, muzica devine  limita nihilismului cioranian: „Când toată existenţa devine muzică şi toată fiinţa ta un tremur, iată unde încetează regretele”.

         Melosul, ca  „limbaj al transcendenţei”, este cea care oferă scepticului sentimentul nemuririi: „Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire. Acele zile senine în care inima ia culoarea cerului şi-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont! În zadar ai mai căuta atunci lacrimi pentru timp”.

            Muzica îi  actualizează lui Cioran regretul  Paradisului: „Mozart mă face să regret eroarea lui Adam”.

             Compozitorii care au reușit să  surprindă măreția infinitului divin sunt Bach şi Mozart : „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să îi datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.”; „Bach este agentul direct al despământenirii. E atâta transcendenţă în câte o vibraţie de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri, În Bach nu există «sentimente», ci numai lumea şi Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi.”; „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi.  După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune», trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu… Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa Lui, uitând singurul argument valabil: Bach.”; „În biserica Saint-Severin, ascultând, la orgă, Arta fugii, nu încetam să-mi repet: Iată infirmarea tuturor anatemelor mele.”

          Mozart  nu este  doar compozitorul care-L revelează pe Dumnezeu ci și  artistul, geniul  care poate fi esenţial nu în nefericire, ci în seninătate: „Omul nu poate fi esenţial decât în nefericire. Oare Mozart ne atrage numai ca excepţie? Oare numai la Mozart am învăţat adâncimea seninătăţilor? De câte ori ascult această muzică, îmi cresc aripi de înger. De ce nu m-am prăbuşit? M-a salvat ceea ce era mozartian în mine.”

           Pe lângă detenta ei metafizică, muzica are un caracter consolator, escapist, compensatoriu, ca mistica și poezia, domenii ale  spiritului care fac viața  suportabilă.

  Concluzii

Nihilismul împinge individul spre o bornă peratologică abisală,  lucru care obligă  negatorul  să se confrunte cu propria lipsă de temei. Această confruntare  poate constitui sursa unor noi invective la adresa unui posibil  principiu  transcendent,  însă cu riscul visceralizării interogaţiilor,  asumarea vidului existenţial, generator de angoase  și suferinţe, pentru că nimic în această lume nu este mai dureros decât coabitarea cu nonsensul, această formă de cancer al spiritului. Nu există  nici un alt instrument de tortură care să strivească mai tare egoul uman ca menghina neantului. Răul  din lume, bolile, moartea, războaiele, hecatombele, catastrofele naturale şi nucleare, regimurile politice dictatoriele, crimele etc   sunt lucruri care nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât nu cadrează cu un Dumnezeu bun, binevoitor, iubitor, provident, omnipotent și omniscient.

          Sfâşiat între cer şi pământ, devenit o minge de fotbal  pe care și-o pasează  de la unul la altul cei  doi Giganți metafizici, Dumnezeu și Diavolul, omul îşi suportă existenţa, îşi suferă mai degrabă viaţa decât şi-o trăieşte. În ciuda sistemelor de teodicee  articulate în teologie şi filosofie, de la Augustin, la Leibniz, sensul ultim al suferinţei   rămâne un mister.

          Întrebări precum : Care este contractul ontologic dintre  cele două forțe transcendente ? De ce are Dumnezeu nevoie de acest partener malefic? De ce suferă omul drept  dacă Dumnezeu este bun?Cum e posibil ca Dumnezeu să știe tot, dar să nu producă tot? Dacă Dumnezeu este omniscient, de ce acceptă să alegem răul? etc.  încă nu au primit un răspuns credibil, nici din partea teologilor, nici  din partea  filosofilor.

          Singurele soluţii pentru omul obișnuit în faţa suferinţei sunt tăcerea, asumarea misterului divin, răbdarea, bărbăţia şi speranţa în restaurarea eshatonică a fiinţei.Geniul însă, sămădăul ființei, creatorul, lucidul, în orgoliul său, în calitatea lui de paratrăznet al Divinității,  de codumnezeu terestru, se revoltă, îi cere, pe bună dreptate, socoteală Absolutului pentru această coerență cosmică ratată.

          Geniul, omul lucid,  hipersensibil, hiperinteligent, instruit cultural, mitologic, filosofic, științific, nu mai are puterea, entuziasmul, naivitatea, ignoranța, virginitatea noetică, determinatrea psiho-emoțională, modestia, smerenia,  frica de  pedeapsa divină  etc. și alte elemente care fac posibilă credința  solidă, neîntrebătoare.Dacă omul simplu ajunge să aibă o credință robustă determinat de evidența suferinței din lume, de  tanatofobie și alte frici existențiale, de sentimentalisme, pietisme, ignoranțe,  naivități, iluzii și profitorime și manipulări metafizice, pentru un om de cultură  este mult mai greu să se instaleze într-una dintre cele câteva zeci de mii de  credințe, confesiuni, secte, denominațiuni și facțiuni religioase.   Un intelectual rasat,  instruit , informat, citit, lucid, nu poate fi decât cel mult un creștin cu  mii întrebări, nu poate avea decât un angajament  pistic de tip cultural sau în orice caz unul  arhetipal, identitar,  mai puțin ancorat în certitudini metafizice.   

            Autoinstalarea în real a unei Ființe omnipotente, omnisciente, care crează forme de existență  conștientă fără să le întrebe în prealabil dacă vor să vină în acest spital cosmic, dictatura celestă, povara conștiinței și a lucidității, finalitatea tragică a omului,  inestetica morții, aruncarea  corpului uman după moarte în pământ,  pentru a deveni drept hrană râmelor și a altor lubricidae, dar și posibilii viermi animici, pihofagi care pot ciopârți sufletul, îl pot încarcera în morminte  exhatonice provizorii, purgatorice sau definitive,  tartarice, infernale, calitatea  de victimă, de sclav ontologic, îl fac pe  omul lucid  să-și autoconteste existența, să perceapă mult mai acut  decât  ființele de  turmă, orfanismul cosmic, să chestioneze statutul   unui posibil  zeu personal, faptele Lui arbitrare și implicit nevoia Lui de a ieși din anonimatul metafizic prin creație.

            Ceea ce trebuie  să înțelegem în  urma acestor analize, prolegomene și glose cioraniene, este că filosoful din Rășinarii  nu a fost ateu, ci un creștin cu miliarde de întrebări. Însă,  apropos de   gândirea lui Cioran, întrebarea  abisală, generatoare de  vertij pe care ne-o punem atunci când tematizăm condiția divină, este dacă teologul, cel care vorbeste despre Dumnezeu, trebuie să fie credincios, să se raporteze la  El  sentimental,  obedient, să creadă orbește, aproioric în existența Lui să recurgă la rugăciuni, la acte de adorare, gesturi de prosternare,  la atitudini doxologice  sau  să adopte o poziție neutră, distantă, științifică ?Mai exact a fi teolog înseamnă a vorbi despre Dumnezeu sau a vorbi cu Dumnezeu?A te ruga lui,  a recurge la devoțiuni sau a-L studia detașat ?

             Eseistica cioraniană, opera lui aforistică, dar  închegată tematic, sugerează, instituie, nu doar un alt tip de filosofare,  o ontofilosofie, o transfilosofie, dar și o altă manieră  de teologhisire, profană, lucidă, nonomiletică,  noncultică, nonobedientă, o teologie transpistică, naturală, obiectivă, fără raportare psiho-afectivă, o arheologie metafizică, interogativă, apofatică, o  teologie vie, noncadaverică, nonrepetitivă, o teoarheologie, o căutare științifică, inter-, pluri- și transdisciplinară, a temeiului trancendent al lumii.

           Pe de altă parte,  ultrasensibilul, misticul, lucidul, însetatul de Absolut Cioran l-a căutat în tratatele de teologie și de filosofie  pe acel Dumnezeu afectiv, bun, iubitor, milos, provident și nu l-a găsit.Nereușind să idetifice în divinitate această dimensiune  paternă, ci dimpotrivă confruntându-se cu imaginea unui zeu abstract, abscons, sugerat doar de   acordurile muzicii clasice,  glacial, indiferent,   Emil Cioran  s-a  repliat în agnosticism,  scepticism, udemiologism, nihilism, apofatism meonic, prometeism,  faustism ontologic. Cu alte cuvinte, a vrut să găsească un Dumnezeu care să-i pese de om.

            Toată viața lui Cioran a fost o pendulare „ între nevoia de credință și imposibilitatea de a crede” Filosoful și-a droit să aibă  puterea, naivitatea, darul  credinței, însă  acest lucru nu a fost posibil  structural, din cauza   naturii lui dubitative, a hipersensibilității, a lucidității, trăsături care-l condamnau să pună totul sub lupa  analizei, a problematizării :„ negația în mine a fost întotdeauna mai mare decît afirmația. Latura mea demonică, dacă vreți. Din cauza asta nu am putut niciodată să cred profund în ceva. Aș fi vrut, dar nu s-a putut.  ; „N-am devenit religios, nici nu sînt religios, dar prezența religiei în mine este permanentă...”

        De altfel Cioran va  scrie undeva că “acolo când  privești viața cu atenție, nu mai există viață”.Pe de altă parte,   de unde știm noi ca oameni că  interogația sinceră, îndoiala,  agnosticismul, atitudinea sceptică, negația  nu sunt forme inversate ale rugăciuni ?

        Modul  de raportare atipic a lui Cioran la  transcendență  constituie în ultimă instanță   credința lui, o credință specifică ființelor lucide, geniilor cărora  cu siguranță Dumnezeu le va evalua  sentimentele față de El în funcție de  calitățile   și defectele în exces cu care i-a înzestrat, conform acelui dicton latin  :” Quod licet Iovi, non licet bovi”( Ceea ce îi este permis lui Jupiter nu îi este permis boului).

            Într-un interviu pe care l-a dat cu puţin timp înainte de a trece la cele  veșnice, Părintele Dumnitru Stăniloae, întrebat despre destinul spiritual al unor intelectuali români din diaspora, bântuiţi de morbul dubitaţiei și  al nihilismului, a făcut o afirmaţie care a surprins pe unii teologi care nu înțeleg  metabolismul spiritual atipic  al geniului: ,, Ca să se mântuiască, Cioran trebuia să mai facă doar un A mare de tipar, atât de aproape a fost de Dumnezeu."

          Personal, cred că un Dumnezeu care nu  ar lua  în considerare, neliniștile, căutările febrile, insomniile, setea de infinit al  unuia dintre cei mai fervenți arheologi ai Săi,  s-ar compromite pe Sine.

      Lector Univ. Dr. VASILE CHIRA

 Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”

 Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

        Scriitor, filosof și teolog