Elena Udrea vs Elisabeta Rizea. O comparaţie – viaţa în închisoare

Am văzut câteva declaraţii ale Elenei Udrea de la ieşirea din puşcărie şi am vrut să scriu un articol în care să fac glume şi glumiţe cu acest martir al închisorilor capitaliste. Mi-am adus aminte cum l-au comparat pe Adrian Năstase cu Iuliu Maniu şi am zis să fac un fel de Prison Break Match între Elena Udrea şi Elisabeta Rizea.

După ce am scris o introducere care mi s-a părut mie ironică şi distractivă am început să pun în contra-punct declaraţiile celor două. Şi mi-am dat seama ce lucru groaznic se petrece. Am ajuns să râdem de tot ce se petrece şi să o compătimim pe Elena Udrea. Dar am şters tot, pentru că deşi facem acest lucru (şi eu mă includ aici), aşa ceva nu se face. Citiţi declaraţiile celor două femei care au trecut prin puşcărie şi o să vedeţi despre ce vorbesc. Dacă vă mai arde de râs după, păi, atunci ne-o merităm.

Capitolul I. Arestarea

Elena Udrea: Eu ştiam că voi fi arestată de foarte mult timp… Eu am spus lucrurile când am fost în libertate. Consecinţa a fost arestarea mea. Pentru Elena Udrea nu mai contează că sunt în arest preventiv sau la puşcărie. Mi s-au pus cătuşele. Cu jumătate din lucrurile pe care le-am spus, aş putea să scriu o carte. Nu sunt un om iresponsabil, nu îmi propun să le spun. Sunt lucruri care trebuie să rămână secrete. Azi e o competiţie cine arestează mai mult. Nu cred că foloseşte decât la a teroriza oamenii: să recunoască fapte pe care le-au făcut, dar şi un instrument de a face oamenii să recunoască fapte pe care nu le-au făcut. Este un instrument prin care oamenii sunt terorizaţi să declare ceea ce e nevoie să declare, pe de o parte, şi un instrument pentru cei care îşi doresc imagine.

Elisabeta Rizea: La Jilava când am ajuns m-a pus într-o haia, ca o cocină de porci… Şi am auzit eu ciocănind mereu. Am zis ăştia are şi potcovari aici, potcoveşte caii puşcăriei. Când colo, punea lanţuri la picioare… Când m-a dus, zice pune-te pă spate. M-am pus pă spate jos. Zice: întinde piciorul driept. Am întins piciorul driept. O nicovală de aia, de fier. Am pus piciorul aici. Mi-a pus verigile alea groase, aşa, ca mâna de groase. Şi a băgat un nit gros şi l-a nituit. Le-a pus şi la stângul. Tot cu nit, nu cu şurup. Le-a nituit! Şi ridică-te! Nu m-am putut ridica, m-am dat numa într-o parte şi m-am ţinut aşa, în mâini, şi m-am ridicat în sus. La urmă am ieşit la mal… Şi mă ducea, cum mergeam eu cu picioarele la distanţa, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i… Trece unu într-un halat alb, zice la mine iapă împiedicată, iapă împiedicată!”

Capitolul II. Viaţa în închisoare

Elena Udrea: A început calvarul într-o încăpere de nouă metri pătraţi, prin care vedeai cerul printr-o fereastră cu plasă de Buzău. Aveam cinci rânduri de gratii la geam. Te trezeai la şase în zgomotul îngrozitor al zăvoarelor. Noi, nişte femei, nu puteam sparge nicio uşă de lemn, darămite de fier. Am stat în camera 2P cu un wc turcesc fără uşă, avea un metru, era în colţul camerei şi avea duş agăţat deasupra. Logica era să te vadă prin vizor că nu îţi faci rău când eşti la wc.

Elisabeta Rizea: Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.

Elena Udrea: Am ales patul de jos, din dreapta. Şi a început calvarul: plimbarea obligatorie era într-o cameră de 20 metri pătraţi cu pereţi înalţi, de beton, unde vedeai cerul printr-o plasă de Buzău. M-am dus pregătită, dar când ţi se pun cătuşele, nu îţi poţi imagina cum e. Mi-a fost teamă de acest moment, nu ştiam cum voi reacţiona. Îţi dau voie să dai un telefon, am sunat-o pe mama pe la 23 noaptea”

Elisabeta Rizea: Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coadă cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampă din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’, ălălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut…”

Elena Udrea: În celulă mâncam seminţe şi ne uitam la TV. Când se făcea fasole, mereu le ceream colegelor. Primeam pachet pe rând şi nu aveam unde să ţinem tot. Mi-am dorit ca acel coşmar de 72 de zile să se termine. Cei care au fost înţeleg ce înseamnă vestea că pleci de acolo. Voi scrie o carte numită ’72 de zile în cătuşe’. Dar parcă nu mai am chef în fiecare zi să îmi amintesc.

Capitiolul III. Libertate şi un pic de sănătate

Elena Udrea: Ceea ce se întâmplă într-un arest preventiv, în arestul Capitalei, mai puţin în penitenciar, este grav. Că nu am putut să mă coafez nu e o dramă, dar că nu am putut să fac mişcare, te afectează psihic. Foarte mulţi pleacă bolnavi de acolo.

Elisabeta Rizea: Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia…

Capitolul IV. Demnitate?

Elena Udrea:... citiţi continuarea pe sereniti.ro

Un text semnat de Lidia Marinescu.

Lidia Marinescu este brand manager. Marketing. Sharp, edgy. Bitchy with a darling and lovely side. Sweet and sour. Make up heavy user. Social media addicted. Sun glasses aficionada. Dependentă de romenglish şi ciocolată cu rom. Motto personal: Viaţa nu îmi dă mie lămâi, eu îi dau lămâi vieţii. Şi 50 de votcă, sau de rom, sau de gin. Merge şi un strop de campari.