Egoismul alergătorului de cursă lungă

La intersecţie, drumul stâng construit pe valori ale altora e, de obicei, mai tranzitat decât drumul drept, care e doar al fiecăruia dintre noi.

În marţea aceea ploioasă, am apăsat de două ori butonul de "snooze", am strâns ochii mai tare şi am ignorat inevitabilul. De partea cealaltă a uşii, Ziua mă aştepta (nerăbdătoare, apoi temătoare şi, la final, de-a dreptul indignată) de aproape 10 minute. Au urmat discuţii interminabile, o răceală instalată care a devenit comodă, confortabilă - un fel de "love-hate relationship". La sfârşit, ne-am urat cele bune şi am sperat că vom rămâne amândoi cu amintirile plăcute.

Atunci, au fost 10 minute. De multe ori, mai puţin de atât, puţinul care, conştient sau nu, face diferenţa între un zâmbet care vine dinspre tine şi un zâmbet care se loveşte de tine, ricoşând. Sunt 10 minute pe care puţini ni-l înţeleg, deşi sunt cauze sau efecte ale acelor minute. Sunt 10 minute care se transformă într-un "tropăit" care deranjează, deşi toţi călcăm apăsat pe mâinile şi vintrele celor din jur atunci când "nu avem chef".

Până şi un altruism sincer, care repercutează în luni sau ani, e perceput ca egoism - şi, până la urmă, pe bună dreptate. Altruismul e apanajul marilor misionari, al unei conştiinţe limpede şi lipsită de prejudecată. E pentru egoism ce este obiectivismul pentru subiectivism - o matriţă aruncată într-un depozit închis cu lacătul, dezafectat şi vândut la fier vechi. E una dintre cheile lăsate spre bună păstrare, dar unui om neexperimentat şi dezordonat, care a pierdut-o şi, o dată cu ea, s-a pierdut şi pe el într-o adaptare nevoită.

Sprintăm sau ne plimbăm, jucăm un şah isteţ sau unul instinctiv, ne dezbrăcăm de inhibiţii sau ne închidem într-o cameră minusculă - oricum am face-o, e egoismul nostru în joc, nu altruismul altora. Când "aşa trebuie" devine "aşa vreau", e cea mai valoroasă formă de auto-suficienţă pe care o avem.