Eginald Schlattner, ultimul cavaler sas

„Aici mă cunoaşte Dumnezeu pe nume”, spune preotul şi scriitorul sas transilvănean Eginald Schlattner, când explică de ce n-a emigrat în RFG cu restul satului. Berlinul i-a decorat fidelitatea faţă de adevăr şi dreptate.

Cei care-l cunosc pe Eginald Schlattner ştiu că preotul luteran de la Roşia, „popa saşilor”, cum este cunoscut în satul din apropierea Sibiului, a predicat ani de zile bisericii goale. A rămas singur în satul sibian în doar un an, când, de la Paşte până la Crăciun, toată comunitatea săsească a plecat, după opt secole de împărţit cerul, pământul şi „lacrimi în mai multe limbi”. S-au dus nestrămutaţi, singurii germani nealungaţi, neforţaţi de nimeni să plece, ci doar pentru că li s-a oferit pe nepusă masă ocazia şi pentru că s-au temut că fereastra asta de oportunitate se va închide la fel cum s-a deschis.

Opt veacuri şi cea din urmă singurătate

Eginald Schlattner a ţinut vreme de 14 ani slujba de duminică în faţa băncilor goale şi, povesteşte ori de câte ori are ocazia, a făcut-o pentru propria bucurie dar şi „pentru a-l consola pe bunul Dumnezeu”. I s-a părut nefiresc ca, brusc, după 800 de ani în care s-a slujit liturghie în diversele dialecte germane vorbite între 1200 şi ceva şi 2000, în biserica din Rothberg, acum Roşia, să se aştearnă liniştea. Şi, în timp ce el îşi vedea, în tandem cu Dumnezeu, de liturghie, au început să revină oamenii la biserică: „S-o fi plictisit să mă vadă mereu tot pe mine”. Mai întâi au venit oameni de departe, americani sau germani. Odată cu ei au apărut curioşii din sat, inclusiv copii de romi. Câţiva au rămas, după ce străinii şi-au văzut de drumurile lor. Pentru ei, părintele sas a început să predice şi în română.

Cei mai mulţi dintre cei care-l cunosc pe Eginald Schlattner au ajuns să-l ştie pentru că a scris, în Transilvania, câteva dintre cele mai strălucite romane de limbă germană de la acest început de mileniu, începând cu „Cocoşul decapitat”, „Mănuşile roşii” şi „Pianul în ceaţă”, o trilogie la care a început să lucreze în 1990 cu furie, disperare şi sete de descărcare, după patru decenii în care şi-a impus să tacă.

Apreciat dar, deopotrivă, şi hulit, pentru că a povestit tainele cumva bine ascunse intra muros în burguri şi fortificaţii de saşii transilvăneni, Schlattner a fost tradus în mai multe limbi. Inclusiv în română. E o întreagă sagă a unei lumi multiculturale la care scriitorul şi preotul se raportează iar diversitatea culturală a României nu poate fi descrisă mai frumos, mai memorabil sau mai european decât o face Schlattner, narativ şi autobiografic, spune ambasadorul Germaniei la Bucureşti, Cord Meier-Klodt.

Ambasadorul Cord Meier-Klodt (la mijloc) alături de Eginald Schlattner

Au aflat-o hispanicii de pe ambele maluri ale Atlanticului dar şi vorbitorii de portugheză, inclusiv în Brazilia; ruşii o ştiu şi o vor afla şi japonezii, cât de curând, după ce l-au savurat şi elogiat germanofonii, apoi polonezii şi italienii, care l-au invitat să le citească din romanele sale. A fost şi le-a citit, a umblat prin lume şi s-a întors mereu la Roşia, în reşedinţa parohiei sale, rămasă fără enoriaşi.

„Locul suferinţei nu se părăseşte, ci se face în aşa fel încât suferinţa să părăsească locul” - acest crez al lui Schlattner, pe care l-a aşezat în romanul Wasserzeichen (Filigran, apărut în 2018), a fost unul dintre motivele pentru care, înainte de a ajunge la final de mandat la Bucureşti, ambasadorul Meier-Klodt i-a recomandat preşedintelui Republicii Federale să-l onoreze pe scriitorul şi preotul sas. Iar Frank-Walter Steinmeier a făcut-o fără reţinere: pentru ce a reuşit să scrie Schlattner până la 89 de ani, pentru cum a ştiut să se angajeze în folosul celor aflaţi la marginea societăţii, ca preot de penitenciar sau ca îndrumător spiritual al comunităţii rome din Roşia, şi, nu în ultimul rând, pentru că a avut curajul să discute subiecte tabu în spaţiul public românesc, cum ar fi responsabilităţile sau vinovăţiile din trecutul recent, din ultimele dictaturi. „Inclusiv a propriei vini”, a punctat diplomatul german.

„Cu unii oameni nu se vorbeşte”

La Sibiu, la decernarea Crucii de Merit în rang de cavaler a Ordinului de merit al Republicii Federale Germania, Schlattner a vorbit despre sine ca despre „un nume şi o persoană cu o biografie controversată”, cu „merite sporadice” şi cu o istorie a vieţii marcată de contradicţii, de la jurământul de credinţă faţă de Führerul de la Berlin, depus la 10 ani, în 1943, trecând prin încercarea ratată de a se înscrie, după alţi 14 ani, în partidul comunist din România sovietizată şi până la un cuvânt nefericit rostit, ceva timp mai târziu, în beciurile Securităţii.

Pe toate le-a evocat, la fel cum a făcut-o în romanele sale, joi seară (24 iunie 2021), Eginald Schlattner. La fel cum a evocat şi o vorbă a bunicii sale, pe care a pus-o în contextul vocilor care i-au întors povestea vieţii pe toate feţele şi au ajuns până la defăimări sau chiar ameninţări cu moartea: „Cu unii oameni nu se vorbeşte”. Şi, atunci, spune deopotrivă preotul saşilor, scriitorul german şi homo politicus, „nici nu ştii pe care ar fi mai bine să nu îi asculţi, pe cei amabili sau pe cei răuvoitori”.

Preotul luteran nu e convins că ştie prea des ce vrea Dumnezeu de la el. Dar ştie ce nu vrea: „nu a vrut ca şi eu să plec” din Roşia - sau Mons Rubens, Rothberg, Veresmart. Acolo „mai suntem de înmormântat două suflete”.

Biserica evanghelică din Roşia

Dar, a încheiat părintele Schlattner discursul rostit în cele trei limbi transilvănene (germană, română şi maghiară) vorbite în familia din care descinde, „cei câţiva saşi rămaşi nu trăim pe o insulă pustie. Suntem printre oameni. Deşi vorbesc altă limbă şi sunt de alt rit, sunt vecini de nădejde. Ne îndrăgesc”.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle