Efectul Stalin

„Dosarul Stalin- Genialissimul generalissim” nu este nici pe departe încă o biografie a “Tătucului popoarelor.” Nu este, în mod obligatoriu sau în cel mai evident chip cu putinţă, aşa cum poate ne-am fi aşteptat, o analiză politologică, în specificul rigorii universitare, a felului în care Iosif Vissarionovici a înţeles şi pus în practică comunismul, totalitarismul.

 A modului în care fostul seminarist de la Tbilisi “a construit un univers al certitudinilor de beton şi al devotamentelor fanatice”, ajungând să se considere “administrator suprem al adevărului şi i-a osândit pe toţi ce se îndoiau de geniul său”, calificându-i drept făţarnici, sabotori, lipitori, renegaţi, trădători. Şi se ştie foarte bine că cei ce erau ‘’gratulaţi” cu un astfel de calificativ nu puteau să se aştepte decât la un proces înscenat în care condamnarea la moarte era dinainte pronunţată.  Aceasta fiindcă Stalin a fost cel ce a îngemănat până la contopire ideologia şi teroarea.

Deşi nu este, repet, la modul obligatoriu şi evident, aşa ceva, deşi în profunzime este, cartea, apărută în 2014 la editura Curtea veche din Bucureşti izbuteşte să fie exact ceea ce autorii ei- Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan- au plănuit să fie. O “surprindere a articulaţiilor cultului celui ce a ajuns să fie divinizat drept corifeul ştiinţei şi învingătorul în toate bătăliile militare.” Adică “genialissimul generalissim.”

Cartea s-a născut acum mai bine de un an sub imperiul unui eveniment. Acela al împlinirii, în martie 2013, a 60 de ani, de la moartea lui Stalin. O moarte care, prin însuşi chipul fetid, mizer, în care s-a consumat, s-a dovedit ea însăşi simptomatică pentru esenţa, amploarea şi grotescul halucinatoriu al totalitarismului stalinist. Atunci, cu ocazia acelei comemorări, platforma contributors a găzduit zeci de articole despre Stalin, dar şi despre posteritatea lui. O posteritate cea fascinat, dovada acestei fascinaţiii fiind reprezentată de zecile, de sutele de cărţi ce i-au fost consacrate. Direct sau indirect. Căci “Stalin şi vremea lui” nu au avut parte doar de analize teoretice, ştiinţifice şi aplicate, aşa cum era şi necesar, şi firesc, ci şi de altfel de cărţi. De memorialistică, dar şi de beletristică. Ele, aceste cărţi- unele sunt recenzate, comentate, altele sunt doar amintite în Dosarul Stalin- pot constitui o întreagă bibliotecă. O bibliotecă ce, prin însăşi existenţa ei, îndeamnă la îmbogăţire. Fiindcă întrebarea firească generată de ea este motivul care a generat-o. Dosar Stalin. Genialissimul generalissim este, în opinia mea, un posibil şi incitant răspuns la această întrebare. Incitant poate şi fiindcă nu aspiră nici un moment să fie unul definitiv.

În iarna-primăvara lui 2013 au scris despre Stalin pe platforma contributors nu doar Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan. Lor li s-au alăturat Ioan Stanomir, Bogdan C. Iacob, Cristian Vasile, Adrian Cioflâncă, Doina Jela, Luminiţa Marcu. Explicaţia evidentă a acestei emulaţii constă, fără doar şi poate, în istoria comunismului românesc care, pe toată durata lui, nu s-a putut nici un moment desprinde de stalinism. Aceasta în pofida repetatelor, realelor ori numai simulatelor lui ruperi de Moscova. Aşa după cum scria Vladimir Tismăneanu în cartea Stalinism pentru eternitate- carte ce ea însăşi a beneficiat la acest început de vară de o mai mult decât necesară reeditare la Humanitas- “istoria partidului (a PCdR/PCR n.n)  a fost modelată de logica exclusivă a stalinismului.” O istorie marcată, conform unei rafinate observaţii a lui Vladimir Tismăneanu, observaţie inserată în aceeaşi monumentală carte, de distincţia dintre comunismul naţional şi stalinismul naţional. Plasat sub însemnele negative ale stalinismului naţional, comunismul românesc conţinea în mod fatal degenerarea. O degenerare pe care au trăit-o pe pielea lor toţi cei ce au scris pe contributors fiindcă ea a ajuns la apogeu în anii 80 ai veacului trecut.  Revizitarea, ca să folosesc un termen la modă acum pentru istoria literară, acestei logici şi reanalizarea procesului intim al sus-numitei degenerări explică, la rându-I, numărul mare al celor ce au scris despre subiectul “Stalin” cu prilejul sus-menţionat.

Dosar Stalin. Generalissimul generalissim nu reţine însă între copertele sale decât contribuţiile lui Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan. Respectiv fructele unui dialog transoceanic, facilitat de ceea ce autorii numesc  democraţia discursivă a spaţiului virtual. Cartea începe cu un dialog plin de substanţă între cei doi autori (Un dialog transatlantic despre Stalin, stalinism, România, Polonia şi multe altele), dialog care aminteşte de convorbirile purtate mai demult de acelaşi Vladimir Tismăneanu cu Mircea Mihăieş şi reunite în cărţi a căror împlinire finală e reprezentată de tomul O tranziţie mai lungă decât veacul (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2011) şi continuă cu utile şi incitante contribuţii individuale. Semnalez acum doar câteva care pe mine m-au interesat cu deosebire. Esenţa sistemului comunist, Liturghii bolşevice (o analiză exemplară a obsedantului curs scurt), textele despre Beria, Jdanov şi Iakovlev, Opiul intelectualilor, Înălţimile suverane (un foarte bun text despre Hannah Arendt), Stalinism pentru eternitate, dintre cele datorate lui Vladimir Tismăneanu. Mic bilanţ- 60 de ani de poststalinism, Nowa Huta sau despre oraşe născute din imaginarul stalinist, Jan Pallach, simbolul unei eliberări cu efect prelungit, Arendt şi acţiunea politică, Umanism şi teroare: Maurice Merleau-Ponty, Mituri fondatoare sub lupă, dintre cele scrise de Marius Stan.   

Vladimir Tismăneanu, Marius Stan- DOSAR STALIN. GENIALISSIMUL GENERALISSIM;

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014