Educația și eșecul voinței colective

Demisia ministrului Educației, profesorul Daniel David, a produs reacția devenită aproape automată în politica românească: speculații despre succesor, calcule de partid, avertismente legate de „cine nu trebuie să ajungă” în funcție. Spațiul public s-a umplut rapid de scenarii și confruntări anticipate, ca și cum problema centrală ar fi exclusiv ocuparea unui post. Întrebarea esențială – de ce a plecat acest ministru și ce spune această plecare despre starea educației – a fost împinsă, previzibil, în plan secund.

Această reacție nu este un accident, ci un tipar. De peste trei decenii, România confundă schimbarea miniștrilor cu acțiunea politică propriu-zisă. Avem impresia că lucrurile se mișcă, că sistemul reacționează, că există control. În realitate, schimbăm persoane, dar evităm sistematic să discutăm fondul: problemele educației nu sunt disfuncții administrative punctuale, ci simptome ale unor fragilități structurale ale societății românești. Este mai comod să personalizăm eșecul decât să recunoaștem o neputință colectivă – a clasei politice, dar și a societății care acceptă acest joc de suprafață.

Cea mai gravă problemă, și cea mai puțin discutată cu onestitate, rămâne părăsirea timpurie a școlii. Aproape 16% dintre copiii României ies din sistemul educațional înainte de împlinirea vârstei de 16 ani. Aceasta nu este o problemă „a școlii”. Este o problemă a societății românești. Când 16 copii din 100 sunt lăsați să plece din educație, acceptăm implicit că o parte consistentă dintre ei vor trăi fără calificare, fără autonomie, fără șanse reale. Este o formă de abandon tolerat, cu consecințe care se vor întoarce, inevitabil, asupra noastră.

Această cifră spune ceva esențial despre funcționarea statului. Ea arată că autoritățile locale nu intervin eficient, că politicile sociale nu ajung la familiile vulnerabile și că statul nu aplică propria legislație. Dreptul copilului la educație este garantat prin lege, iar nerespectarea lui este sancționabilă. Și totuși, câți părinți au fost trași la răspundere pentru neșcolarizarea copiilor lor? Absența răspunsului spune totul despre slăbiciunea noastră instituțională.

La aceasta se adaugă problema calității educației, confirmată constant de evaluările internaționale. Testările PISA, coordonate de OECD, arată nu doar rezultate slabe la lectură, matematică și științe, ci și un fenomen mai grav: un procent ridicat de elevi care nu ating nivelul minim de competență funcțională. Asta înseamnă că sunt în școală, dar nu dobândesc instrumentele de bază pentru viață și muncă. Participarea nu se traduce automat în învățare; diplomele se multiplică, competențele rămân în urmă.

Comparația cu alte state este revelatoare. Finlanda nu a devenit un reper educațional prin experimente bruște, ci prin stabilitate, respect pentru profesori și investiții consecvente. Estonia, cu o populație mult mai mică decât a României, a construit un sistem performant prin digitalizare inteligentă, formare riguroasă a cadrelor didactice și politici bazate pe date. Polonia, plecând de la rezultate PISA slabe în anii 1990, a reușit o redresare spectaculoasă prin reforme coerente și continuitate politică. România, în schimb, schimbă miniștri.

Avem, în plus, cel mai mic procent de tineri cu studii superioare din Uniunea Europeană, raportat la grupa de vârstă 25–34 de ani. În România, acest procent se situează în jur de 25–26%, în timp ce media Uniunii Europene depășește 42%. Diferența nu este marginală; este structurală. Există state care au făcut din educația universitară o prioritate strategică: Irlanda și Luxemburg se apropie de 60–62%, Țările de Jos și Spania depășesc 50%, iar Polonia, plecând de la un nivel comparabil cu al nostru în anii 1990, a ajuns la aproximativ 40%. Ungaria, frecvent invocată în dezbateri, se află în jurul 34–35% – cu aproape zece puncte procentuale peste România.

În acest context, faptul că discutăm despre reducerea numărului de locuri în universități este nu doar paradoxal, ci contraproductiv. Ne plângem că nu avem universități în „Top Shanghai – Top 500”, dar evităm comparațiile oneste privind resursele. Bugetul Harvard University este echivalent cu bugetul pe trei–patru ani al tuturor universităților și institutelor de cercetare din România, la un loc. Nu este o figură de stil, ci un ordin de mărime care spune totul despre raportul dintre ambiție și investiție. La nivel regional, exemplul Ungariei este din nou grăitor: un sistem educațional de aproximativ 55% din mărimea celui românesc, dar cu o finanțare de două–trei ori mai mare, în valori absolute. Diferența nu ține de „geniu național”, ci de decizie politică și de asumarea educației ca infrastructură strategică.

În acest context, salariile profesorilor din România rămân printre cele mai mici din sectorul public. Răspunsul instituțional a fost, chiar anul acesta, creșterea normei didactice, ceea ce face profesia și mai puțin atractivă. Educația de calitate nu apare spontan. Ea este rezultatul unor politici care păstrează educatorii cu vocație la catedră, nu îi epuizează și nu îi împing spre abandon profesional.

Cine este de vină? Reflexul este să arătăm cu degetul spre ministru. Problema este că nu mai știm exact care dintre cei peste 30 de miniștri schimbați în ultimii 35 de ani ar trebui să poarte această vină. Evident, ministrul este un actor-cheie. Dar educația și cercetarea sunt domenii strategice, poate chiar mai strategice decât armata, justiția sau economia. Ele alimentează toate aceste domenii prin oameni: prin minți clare sau confuze, prin profesioniști responsabili sau improvizați, prin lideri cu viziune sau fără orizont.

Ne plângem adesea că politicienii sunt slab educați. Dar cât de educată este, în realitate, societatea noastră? Ironizăm greșelile de limbă ale demnitarilor, dar observăm mai rar cum aceleași erori ajung să fie comise de oameni care se revendică din elite culturale. Aceste derapaje nu sunt accidente. Sunt simptome ale unei educații tolerate la un nivel mediocru, ale unei exigențe publice scăzute, acceptate în timp.

Pentru mult timp, educația a fost tratată ca politică socială. În realitate, educația și competențele sunt infrastructura invizibilă a dezvoltării. Fără oameni pregătiți, investițiile ezită, productivitatea stagnează, iar societățile devin vulnerabile. Participarea la școală a crescut, dar participarea nu înseamnă automat învățare. În epoca inteligenței artificiale și a transformărilor rapide ale pieței muncii, această ruptură devine periculoasă.

În România, dezechilibrul este agravat de austeritatea reflexă. Anul acesta, educația a pierdut aproape un miliard de euro din fonduri europene, cu „sprijinul tehnic” al Ministerului Finanțelor, care a redirecționat resursele către alte capitole bugetare. Politicienii puterii ne explică, senin, câți kilometri de autostradă se pot face cu banii luați de la educație. Este o contabilitate care poate servi electoral, dar care cu siguranță nu include o viziune de țară.

Se spune – iar povestea este relevantă, indiferent de exactitatea ei istorică – că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ministrul de Finanțe al Marii Britanii i-ar fi propus lui Winston Churchill să taie fonduri de la educație și cultură pentru a le muta către armată. Răspunsul premierului ar fi fost ferm și imediat: „Atunci pentru ce mai luptăm?” Întrebarea rămâne actuală și ar trebui să fie pe buzele tuturor celor care decid azi pentru ceea ce se va întâmpla peste decenii cu această țară.

România a avut, totuși, un precedent istoric care arată ce înseamnă viziune și protecție politică a educației: Spiru Haret. Haret nu a fost un reformator comod. A fost, dimpotrivă, extrem de incomod pentru politicienii vremii, tocmai pentru că nu răspundea intereselor lor. Supraviețuirea sa politică a fost posibilă printr-un aranjament instituțional rar. De fiecare dată când se schimba guvernul, Carol I încheia discuțiile cu premierul desemnat printr-o constatare care nu lăsa loc de negociere: „Și Haretul rămâne la Învățământ.”

Aceasta nu era o formulă protocolară. Era o decizie de stat. Iar rolul Reginei Elisabeta a României a fost esențial. Ea a fost aliatul constant al lui Haret, vocea care îi reamintea regelui, ori de câte ori presiunile politice deveneau insuportabile, că reforma educației este mai importantă decât interesele de moment ale unui grup politic sau altul. Fără această protecție de vârf, legile lui Haret – dur criticate la vremea lor, pentru că deranjau politic – probabil nu ar fi existat, iar analfabetismul de masă, în special din mediul rural, ar fi persistat mult mai mult.

Ce ne spune această poveste? Că educația are nevoie de protecție și decizie politică la cel mai înalt nivel, în interesul țării. Că ministrul Educației nu trebuie să fie docil, discret și „ascultător”. Iar atunci când între ministrul Educației și premier există diferențe de viziune, acestea trebuie tranșate public, prin dezbatere politică onestă, nu în tăcere, la registratura guvernului, sub forma unei demisii.

Avem nevoie de exact opusul reflexelor actuale: de o dezbatere vie despre direcția în care se îndreaptă această țară și despre diferența esențială dintre dezvoltarea mecanicistă – redusă la șantiere, poduri, șosele și uzine construite astăzi – și dezvoltarea sistemică, care presupune investiții masive și constante în mințile și bunăstarea copiilor de azi, adică ale muncitorilor, profesorilor, artiștilor, medicilor, judecătorilor, militarilor și decidenților de mâine.

Ultima perioadă în care România a mizat aproape exclusiv pe o dezvoltare mecanicistă, fără a pune educația și capitalul uman în centrul proiectului de țară, a fost perioada comunistă. Rezultatele acelui pariu sunt bine cunoscute.

Profilul ministrului de care România are nevoie reprezintă o altă problemă în sine. Deși acest profil ar trebui să fie limpede, el nu a fost niciodată discutat serios și agreat public. Avem nevoie, în mod evident, de un intelectual public – regulă ignorată de prea multe ori –, capabil să înțeleagă nu doar ceea ce se întâmplă în România, ci și dinamica mai largă a lumii în care trăim. Un ministru care să poată vorbi cu aceeași naturalețe elevilor și părinților dintr-o școală izolată și comunității academice internaționale; care să fie o voce credibilă pe scena ideilor, în dialog cu instituții precum UNESCO, universități și academii, sau organizații implicate în dezvoltare, precum OECD sau Banca Mondială.

În același timp, ministrul Educației trebuie să înțeleagă politica și finanțele publice. În absența acestei competențe, riscul este major: va deveni nu un membru cu greutate al guvernului, ci o simplă anexă a Ministerului de Finanțe, redus la rolul pasiv al direcției „Buget”.

Există însă un atribut esențial fără de care niciun ministru al Educației nu poate rezista onest într-o astfel de funcție: capacitatea de a spune „NU”. Iar această capacitate nu este una abstractă, ci se verifică zilnic, în situații foarte concrete. Lista este lungă, dar câteva exemple sunt suficiente pentru a înțelege miza:

1. NU cosmetizării rezultatelor la examenele naționale, prin subiecte artificial „mai ușoare”, menite să producă statistici convenabile sau satisfacții electorale de moment;
2. NU presiunilor venite din zona unor universități – inclusiv private – care solicită eliminarea Bacalaureatului pe motiv că ar fi „prea dur”, „depășit” sau „neadaptat vremurilor”;
3. NU intervențiilor politice în inspectorate și universități, atunci când acestea nu au nicio legătură cu interesul educațional real al elevilor și studenților;
4. NU intereselor comerciale care gravitează în jurul programelor școlare, manualelor și pieței editoriale, în detrimentul coerenței curriculare și al calității educației;
5. NU politicilor de „digitalizare” concepute în primul rând ca oportunități de afaceri, nu ca soluții pedagogice reale pentru școală și universitate;
6. NU aplicării selective sau arbitrare a criteriilor de integritate și etică academică, în funcție de statut, influență sau apartenență (includ aici plagiatul și harțuirea sexuală);
7. NU transferurilor netransparente de patrimoniu educațional – terenuri, clădiri, baze materiale – realizate prin artificii procedurale, în numele unor „alte priorități”, dar cu pierderi ireversibile pentru sistemul de educație.

Un ministru care spune „NU” în aceste situații nu își face dușmani abstracți, ci foarte concreți. De aceea, funcția de ministru al Educației nu este una pentru cei care caută popularitate rapidă sau confirmare publică, ci pentru cei care acceptă costuri personale și instituționale în numele interesului pe termen lung al societății.

Ministrul Educației trebuie să înțeleagă, de la început, un lucru incomod: nu va avea nici prea mulți prieteni, nici prea mulți susținători reali. În acest domeniu, sprijinul autentic este rar, iar solidaritatea instituțională aproape inexistentă. Sunt puțini cei dispuși să se asocieze cu decizii dificile și aproape nimeni gata să își asume costuri publice alături de ministru. Majoritatea preferă să critice de pe margine sau să aștepte eșecul, pentru a-l explica ulterior, cu superioritate.

La acest tablou se adaugă un fenomen rar discutat: degradarea eticii criticii publice, inclusiv în rândul elitelor intelectuale. Observăm adesea că tocmai cei care revendică autoritatea culturală, pedagogică sau morală abandonează primii standardele educaționale ale dezbaterii atunci când sunt atinse interese personale, instituționale sau financiare. Limbajul devine agresiv, resentimentar, uneori trivial, iar argumentul este înlocuit de invectivă. Critica își pierde rolul formativ și devine punitivă. Este un paradox grav: cei care ar trebui să ofere un model de rigoare, autocontrol și responsabilitate publică ajung să legitimeze exact comportamentele pe care, în teorie, le condamnă. Iar când acest tip de reacție vine din zona simbolică a „autorității culturale”, efectul este devastator pentru educația civică a societății.

Această singurătate structurală explică nu doar uzura rapidă a miniștrilor, ci și energia disproporționată consumată, în ultimii ani, pentru a respinge aproape reflex proiecte de fond precum România Educată. Pot fi înțelese disputele politice și orgoliile intelectuale. Dar când vorbim despre cifrele reale ale educației românești – mai ales despre copiii care nu merg la școală și sunt condamnați, prin indiferența noastră, la o viață precară – cum poate fi pusă bătălia politică sau vanitatea de „persoană publică” înaintea interesului fundamental al acestei țări? Oare câți dintre cei care au criticat proiectul l-au citit cu adevărat? Și câți știu că el, asemenea Pactului pentru Educație din 2008, oferă răspunsuri concrete unor probleme profunde pe care le discutăm de ani de zile?

În ultimii treizeci și cinci de ani, am asistat de peste treizeci de ori la același spectacol. Miniștrii educației care pleacă sunt criticați, huliți, delegitimați retrospectiv. Mai nou, pe fondul radicalizării discursului public – amplificată de rețelele sociale –, nu mai asistăm la dezbateri de idei sau evaluări oneste de politici, ci la atacuri personale și resentimente publice. Nu mai discutăm soluții; discutăm vinovați de serviciu.

Am trecut și eu prin această experiență. Tocmai de aceea cred că se cuvine să spunem, explicit și fără echivoc: Mulțumesc! Mulțumesc ministrului Daniel David pentru ceea ce a făcut. Desigur, există lucruri pe care nu le-a făcut sau le-a făcut într-o manieră criticabilă. Acest lucru este adevărat pentru orice mandat, inclusiv pentru mandatul meu de ministru al educației și cercetării (2012-2014). Dar absența perfecțiunii nu anulează realitatea muncii depuse, a onestității intelectuale și a încercării de a aborda educația ca pe un sistem, nu ca pe un decor politic.

Această lipsă de respect spune ceva mai grav despre noi. Ea explică de ce, în 35 de ani, România a avut un singur ministru al Educației care a dus un mandat complet de patru ani – Liviu Maior (1992-1996) – și de ce nu există o competiție autentică pentru acest portofoliu. Cei care și-l doresc cu adevărat sunt puțini, dar și mai puțini sunt cei care înțeleg ce presupune exercitarea responsabilă a unei asemenea funcții. De regulă, aceștia din urmă nu și-l (mai) doresc.

Educația nu este – sau nu ar trebui să fie – un câmp de reglare a conturilor simbolice. Este infrastructura care decide dacă vom avea, peste zece sau douăzeci de ani, o societate capabilă să se guverneze, să muncească, să se apere și să gândească. Atâta timp cât nu vom trata educația cu acest grad de seriozitate – inclusiv prin respectul față de cei care își asumă conducerea ei – vom continua să schimbăm miniștri. Și să ne mirăm, cu o regularitate aproape pedagogică, că nimic nu se schimbă.

  Articol publicat și în Revista Cultura (revistacultura.ro - Revista Cultura).