Ecce Homo biologicus! - biologia libertății -

0
0

Una din cărțile cele mai interesante apărute în ultima vreme în România este  Homo Biologicus. Cum explică biologia natura umană, scrisă de Pier Vincenzo Piazza și tradusă în limba românească de Ines Simionescu.

Pier Vincenzo Piazza, Homo biologicus. Cum explică biologia natura umană, trad. Ines Simionescu
Pier Vincenzo Piazza, Homo biologicus. Cum explică biologia natura umană, trad. Ines Simionescu

Savantul francez cu nume italienesc încearcă să răspundă cu instrumente științei la multe dintre chestiunile religioase, filosofice, dar și psihologice sau sociologice pe care tema existenței sufletului le-a iscat în decursul timpului. Un proiect vast, ambițios pe care neurobiologul francez a știut cum să-l ducă, întru totul convingător, până la capăt. Miza cărții este ca acele dovezi în favoarea existenței sufletului – dorința de libertate, de noutate, de creativitate și originalitate, de fericire și de plăcere – să fie reexaminate dintr-o perspectivă biologistă. De obicei biologii sunt puși în dificultate atunci când li se prezintă asemenea „fapte”: în vederile lor obișnuite, selecția naturală explică doar acele comportamente direcționate spre conservarea vieții individului și perpetuarea speciei, noțiuni precum „libertate”, „fericire”, „creație” fiind lăsate în seama preocupărilor filosofilor sau literaților. Piazza însă crede că biologia este în stare să răspundă acestor „întâmpinări” din partea celor care afirmă, prin ele, existența unei substanțe imateriale și să arate că aceste fapte „sublime” invocate în favoarea existenței sufletului, emerg din mișcările cât se poate de naturale ale vieții, ale unei conștiințe cerebrale, inseparabile de creierul ca atare.

Aș începe cu primul aspect amintit – cel mai interesant și ambițios, dacă nu chiar central – dorința sau nevoia de libertate. Pentru a o explica, Piazza părăsește terenul strict al biologiei și intră și în cel al fizicii, folosind principiul întâi și al doilea al termodinamicii. Potrivit celui dintâi energia se conservă și se transformă, potrivit celui de-al doilea - energia tinde să se disipeze (entropia crește): ordinea pierde tot mai mult teren în favoarea dezordinii și pe cale de consecință organismele tind inexorabil spre dez-organizare. Aceste principii de ordin fizic reglează cele mai profunde mișcări ale vieții – văzute ca o încercare de a rezista (cât mai mult) acțiunii disolutive a acestui al doilea principiu al termodinamicii, de a se menține cât mai mult la nivelul celei mai reduse entropii, altfel spus, pentru a folosi un limbaj platonician, în lumea Formelor. Nu știu care este cultura filosofică a lui Piazza, dar înclin să cred că e destul de redusă, ceea ce nu e deloc un lucru rău pentru că altfel e puțin probabil că ar mai fi descoperit cu aceeași prospețime, dintr-o perspectivă biologistă, soluții – deja formulate, dintr-o perspectivă metafizică – extrem de ultragiată în epoca pozitivismului. Altfel, probabil că Piazza ar fi fost descumpănit de asemănarea perspectivei sale cu a unuia dintre cei mai „radicali” metafizicieni ai tuturor timpurilor – Platon – care susține că viața în sensul ei cel mai deplin este identică cu existența într-o așa numită lume a „Formelor” pure, iar îndepărtarea de această lume înseamnă degradare, decădere și, finalmente, moarte. Și la Platon ca și la Piazza miza celei mai teribile lupte care se dă în această viață este eliberarea de sub dominația dezorganizării și a dezordinii (a entropiei, a principiului al doilea al termodinamicii) și „participarea” – pe termen nelimitat, dacă e posibil – la Formă, menținerea unui grad cât mai înalt (cel mai înalt) de organizare! Teoria formulată de Piazza este un platonism epurat de dualitatea suflet-materie și sensibil-inteligibil, iar dacă renunțăm la supozițiile dualiste platoniciene putem găsi un foarte solid teren al întâlnirii dintre filosofie și biologie, așa cum o miljlocește Piazza.

Apropo de lupta pentru libertate a vieții, un asemenea punct comun îl găsim și (mai ales?) între Piazza și Bergson pe care, de asemenea, nu știu dacă l-a citit. Din fericire, spun din nou, pentru că dacă ar fi știut câte bobârnace a primit „spiritualismul” bergsonian din partea „adevăraților” savanți, probabil că nu ar mai fi făcut niciodată elogiul „imprevizibilității” modificărilor genetice, a infinității combinațiilor și permutărilor din genom, a interacțiunii permanente dintre organism și mediul înconjurător, unde genomul este o claviatură cu 35 000 de clape unde fiecare sunet este diferit în funcție de moment, atmosferă etc. Muzica este pentru Piazza, ca și pentru Bergson, cel mai potrivit termen de comparație cu dinamismul inerent vieții, cu aspirația ei profundă spre libertate, spre eliberarea de sub dominația forțelor fizice, a entropiei. Perspectiva lui Piazza asupra vieții în genere (și nu doar asupra omului) ca luptă pentru libertate îl pune în vecinătatea, ba nu, chiar în mijlocul celor mai de calitate filosofi ai libertății (Bergson, Berdiaev, Scheler) și îi permite ieșirea din cercul vicios al clasicei definiri biologice a vieții... ca luptă pentru supraviețuire. Viața, la rândul ei, este, iată, conform lui Piazza – o luptă pentru eliberarea de sub puterea permanent amenințătoare a forțelor fizicii și mai ales de sub imperiul principiului al doilea al termodinamicii, al entropiei, al dez-organizării, al de-formării și dez-ordinii. (În acest sens, frica de moarte poate fi privită, răsturnând argumentația freudiană privitoare la instinctele morții, tocmai ca opoziție față „atracția” nefastă a anorganicului din care provenim, ca proiecție a „amintirii” dureroase a „întunericului” preființial, prezentă în mineralele din corpul nostru, în „atomii” reuniți într-o formă văzătoare; acesta ar fi răspunsul la întrebarea de ce nu ne temem de neființa dinaintea nașterii noastre așa cum ne temem de neființa de după moartea noastră: ne temem de una și aceeași neființă, nu vrem să revenim la ea tocmai pentru că o „știm”, avem o „cunoaștere” a ei la care își aduc contribuția, în această modalitate organică de agregare, atomii și moleculele din care suntem alcătuiți). O asemenea perspectivă asupra vieții ne apropie infinit – ca niciodată până acum – de celelalte animale și organisme care și ele, ca și noi, se află, fiecare în felul lui, implicate în această aspirație spre libertate. Modalitatea cea mai „simplă” pentru a satisface această „nevoie de libertate”, spune Piazza, este homeostazia, adică acel „truc” pe care organismul îl descoperă: nu mai simțim dependențele de care atârnăm dacă ni le satisfacem într-un grad mulțumitor. Echilibrul ne face să ne simțim liberi, ne face să nu mai simțim că suntem permament dependenți de apă, de aer, de hrană.

Atâta doar că acest mecanism de reglare a nevoilor, recte de obținere a libertății, nu este atât de simplu, căci resursele sunt diferite pentru fiecare tip de nevoie amintită, astfel încât pentru a-l atinge este nevoie de activarea unor sisteme distincte: prestaza, endostaza și exostaza. Resursele cele mai răspândite și cu gradul cel mai mare de entropie (cum e aerul) nu necesită, în ce privește mamiferele terestre, acumulare sau depozitare și deci nici căutarea lor intenționată și conștientă, asfel încât se activează prestaza – acel sistem care preîntâmpină instalarea unui deficit de oxigen, aerul, fiind la discreție, inspirăm înainte de a-i simți lipsa, astfel că reflexul respirator este inconștient. Nu avem de ce să-l căutăm decât în condiții excepționale, în mod natural este o resursă interminabilă. Pe de altă parte acest gaz sau sumă de gaze are și entropia cea mai mare – de aceea unor ființe cu un grad de entropie redus, cu o formă de organizare foarte ridicat – nu le poate fi suficient pentru a exista: nu ne putem hrăni cu aer, ci doar cu forme cu un grad de organizare asemănător nouă, cu ființe vii. Endostaza se referă la acel sistem corespondent nevoilor pentru a căror satisfacere dispunem de resurse localizabile, bogate, dar nu ubicue pentru care  de asemenea nu e nevoie să ne facem provizii, să le depozităm în propriul organism, dar nici nu e nevoie să preîntâminăm deficitul, ca în cazul respirației. Cel mai bun exemplu este apa. Omul se așază pe lângă lacuri, râuri, fluvii – de care pământul nu este tocmai lipsit, cu excepția deșerturilor – așadar nu va bea decât atunci când îi este sete. Acesta este sistemul endostatic – care ne cere satisfacerea nevoilor doar atunci când apar și numai pentru momentul în care apar. Un excedent ar fi extrem de supărător, dacă bem apă atunci când nu ne e sete avem o stare extrem de dezagreabilă. Sistemul endostatic este astfel reglat încât plăcerea să apară doar ca urmare a satisfacerii unei nevoi prezente și exact în limitele acelei nevoi. După cum am văzut, există și un alt tip de nevoie, respectiv de resursă care pune în funcțiune sistemul exostatic: nevoia de hrană. Hrana este o resursă foarte limitată și deci foarte căutată și, în consecință, apreciată la justa ei valoare – astfel încât o ființă precum omul o va anticipa, își va dedica mare parte din timp căutării ei și va „învăța” cum să o acumuleze, de la depozitarea sub forma grăsimii în propriul organism până la depozitarea în cămările individuale sau în „rezervele de stat”. Pentru ca aceste lucruri să fie posibile trebuie însă să existe acest sistem hedonist exostatic care la rândul lui este compus din două tipuri de plăceri: plăcerea de a căuta, plăcerea care susține efortul căutării hranei și plăcerea excesului, plăcerea pe care ne-o furnizează depășirea nivelului de sațietate – inexistentă în cazul resurselor bogate, cum este apa, în cazul căreia funcționează sistemul endostatic – tocmai pentru că hrana este o resursă extrem de limitată. Ambele – și plăcerea căutării resurselor și plăcerea excesului – se bazează pe prevederea rarității acestor resurse și a unei permanent posibile penurii.

Cele două sisteme hedonice – endostatic și exostatic – stau la baza a două „moduri de viață” și, în consecință, a două filosofii ori viziuni politice sau ideologii care le justifică: primul urmărește fericirea, celălalt urmărește plăcerea. Fericirea este văzută ca o stare de echilibru, de conservare a energiei și menținerea la un nivel optim al satisfacerii nevoilor (exact ca în cazul apei). Un asemenea sistem întemeiază filosofiile și religiile ascetice, cele care promulgă legitimitatea austerității, reținerea de la orice plăcere excedentară (plăcerea sexuală fără scop reproductiv, lăcomia, acumularea de bunuri), moralitatea strictă, într-un cuvânt conservatorismul. De cealaltă parte, avem progresismul care exaltă valoarea libertății totale, imposibil de gândit altfel decât prin extinderea la nesfârșit a plajei de plăceri posibile, de aici și valorile subsecvente ale noutății și originalității. Nu doar societatea, ci și individul are aceste două sisteme – concurente – care se activează în funcție de context, moment etc. De pildă în culturile cu resurse limitate se încurajează reținerea, cumpătarea, obținerea echilibrului, în vreme ce societățile cu resurse bogate – idealul este dat de îmbucurarea multisenzorială. Tot astfel individul în anumite circumstanțe ale vieții sale (și evident în funcție de mediul în care trăiește și de educația primită – transmisă chiar epigenetic) poate să activeze unul sau altul dintre sisteme, adoptând modul de viață specific unuia dintre ele: echilibrul sau excesul.

În încheiere, aș vrea să adaug o posibilă explicație a excesului – care am simțit că lipsește din această excepțională carte a lui Pier Vincenzzo Piazza: conștiința morții. Omul este, vrem nu vrem, ființa (cea mai) conștientă de moarte, s-a spus în atâtea rânduri acest lucru încât conștiința morții a fost aleasă ca trăsătură definitorie a lui. Oricum, conștiința morții nu poate fi minimalizată sau trecută cu vederea întrucât știm cum originile civilizației omenești se leagă de prezența acestei conștiințe. Or, sistemul exostatic despre care vorbește atât de bine Piazza poate fi responsabil, în asociere cu conștiința morții, de obsesia sau de idealul (chiar și în forma lui reprimată) prosperității, a abundenței, a experierii cât mai multor plăceri, a descoperirii cât mai multor bucurii în această viață. Altfel spus, mai mult sau mai puțin explicit, conceperea morții ca opus al vieții (ca lipsă totală a resurselor disponibile acum) poate induce, mai mult sau mai puțin conștient, un comportament excesiv, exostatic – ca și cum individul uman ar vrea să acumuleze, să depoziteze cât mai multe „grăsimi” din consumarea cât mai multor plăceri în această viață, „pregătindu-se” astfel pentru o lungă, nedeterminată, dramatică „perioadă” de absență a lor). Într-o povestire prezentă în Ieșirea din indiviziune, „Provizii pentru o călătorie nesfârșită”, am încercat să surprind și eu legătura dintre conștiința morții ca deprivare senzorială și un consumerism aparte, de tip livresc, intelectual. Înaintea mea însă, păstrând proporțiile, Ecleziastul sau Omar Kahayam invită, pe aceleași baze, în virtutea unei viitoare și sigure deprivări senzoriale, la un consumerism hedonist, ca să nu mai amintim de filmul lui Marco Ferreri, La grande abbuffata.

E și aceasta o modalitate de a avea senzația unei eliberări de sub imperiul celei mai mari fatalități, moartea, așadar de a obține suprema libertate prin suprimarea „nevoii” de a umple golul imens al morții, efort care, într-adevăr, se poate întinde, insațiabil, la nesfârșit, dar care poate fi împlinit – ca semn al unei vieți și, deopotrivă, morți fericite, prin atingerea acelei stări pe care autorii veterotestamentari au întruchipat-o în expresia: „și a murit sătul de zile.”

Acest text a apărut în numărul actual al revistei Argeș -  Anul XXII (LVI) n Nr. 10 (484) n Octombrie 2022

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite