Dumitru Iacob: „România se află la intersecţia a două falii, cea dintre Europa în extindere şi Rusia în expansiune“

Într-o lume marcată de tendinţe diametral opuse, susţinute de comunicări disparate, uneori încrâncenate, de tăceri publice şi de reacţii deseori surprinzătoare, întâlnirea şi dialogul cu un compatriot dedicat promovării unei alte înţelegeri a viitorului dezirabil constituie o şansă pentru o respiraţie liberă de prejudecăţi. Vă tentează?

Cele peste două sute de pagini ale unei cărţi recent lansate în atenţia comunicatorilor moderni, intitulată, oarecum surprinzător, FONDUL FĂRĂ FORMĂ, readuc în lumina rampei publice doi profesionişti ai reevaluării lumii de azi, pe Maria şi Dumitru Iacob.

Ei fiind adepţii unor discursuri vizând pe semenii care au simţul relativităţii, harul ironiei, capacitatea de a evita enunţurile tranşante, farmecul de a identifica inevitabila comunicare, chiar şi atunci când tăcerea, ca stare de fapt, ca opţiune strategică, pare a schimba regulile jocului. 

Noul tom este denumit, chiar de autori, o poveste culturală.

O sintagmă prin care sunt evitate verdictele, etichetările şi sunt promovate cuvinte simple:

"...cuvinte de la lume adunate...Astfel, trăim, precum se ştie, în era IN-FORMAŢIEI, în raport cu care suntem FORMAŢI, IN-FORMAŢI sau DE-FORMAŢI; comportamentul nostru poate fi CON-FORMIST sau NON-CONFORMIST...ş.a.m.d. Indiscutabil, gloria semantică a formei este atrasă prin RE-FORMĂ, proces în siajul căruia oamenii nu au decât şansa RE-FORMĂRII...Puterea magică a formei este evidentă şi indiscutabilă!"

Comutarea atenţiei, de la cartea menţionată, la atracţia conaţionalului Dumitru Iacob spre coevoluţie nu a fost decât o chestiune de secunde, pentru a provoca semnalarea unui alt mod de a privi lumea, sub pretextul unui dialog:

- De unde interesul dumneavoastră, domnule profesor universitar dr. Dumitru Iacob, pentru metafora istorică a războaielor de 100 de ani?

- Această metaforă este construită, în interiorul realităţii istorice. Între cele două razboaie de 100 de ani sunt câteva similitudini semnificative: primul razboi (1337-1453) pare a încheia tranziţia lentă, către feudalitatea consolidată - politic, juridic şi economic - a Franţei si a Angliei; al doilea război (1914-2014) pare a se încadra în tranziţia lentă a statelor europene către post-capitalism. Un fenomen mai puţin vizibil, în raport cu evoluţiile politice spectaculoase ale post-războiului rece. Primul război, de 100 de ani, a durat, se ştie, mai mult de un veac (1337-1453). Aşa se întâmplă şi cu al doilea. Privind către Crimeea de azi, gândul merge către ofensiva regilor Franţei, pentru a-şi recupera teritoriile de la marginea Atlanticului.  Al Doilea Război de 100 de ani este în plină desfăşurare!

- Ce izvoare şi ipostaze geopolitice aţi identificat? 

-  Primul război mondial are două finaluri. Prin Tratatul de la Versailles, Europa se împarte în învingători şi învinşi. Anterior, Germania încheie pacea de la Brest Litovsk, cu nou apăruta Rusie Sovietică. Este momentul de start, pentru construirea unei noi bariere, viitoarea linie Curzon, care desparte  Rusia Sovietică de toti ceilalti. Europa intră intr-o logică a barierelor, care se va dovedi extrem de turbulentă şi va duce, după o generaţie, la un nou război mondial. Destul de repede s-a observat că acele două bariere se pot influenţa reciproc si se pot alimenta conflictual. Părţile considerate nedreptăţile, de către istoria trecută şi merituoase, în raport cu istoria ce urma să vină au acţionat împreună. Aşa a fost cu putinţă pactul Ribentrop-Molotov, cu consecinţe devastatoare pentru România şi nu numai. Faptul că Hitler a decis sa atace împotriva tuturor a fost mai curând un capriciu al unui dictator şi – să zicem- al istoriei. 

- Care ar fi fost destinul României, fără pacea menţionată?

- Fără a intra într-o istorie contrafactuală, ne putem imagina că destinul Romaniei ar fi fost, în esenţă, acelaşi. Nu am fi fost o republică doar SOCIALISTĂ, am fi fost şi o republică SOVIETICĂ.  Al Doilea Război Mondial s-a Încheiat prin divizarea Germaniei şi a Berlinului. Rezultatul simbolic al noii scene geopolitice este ZIDUL BERLINULUI. Germanii sunt din nou în tabăra învinşilor, dar in scurt timp aceasta distincţie devine irelevantă. Planul Marshall, Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, nucleul viitoarei Uniuni Europene, dar si constituirea NATO, pe de o parte, a Tratatului de la Varsovia şi CAER-ului, pe de altă parte, dau adevărata imagine a Zidului.

- Dar apare ideologia coexistenţei paşnice...

- Europa este divizată politic şi militar. Începe RĂZBOIUL RECE, alimentat prin logica divizării şi a conflictelor potenţiale intre EST si VEST. Se imagineaza ideologia COEXISTENŢEI PASNICE, care face mai puţin probabile conflictele ferbinţi, dar care nu generează o combustie a dezvoltării. A devenit vizibil, relativ rapid - în sens istoric- , că popoarele au nevoie de dezvoltare, de resurse, iar oamenii au nevoie de prosperitate şi libertate! Generaţia care a urmat generaţiei războiului a exprimat extrem de clar acest nou orizont de aşteptare. Anul 1968 a fost semnificativ, în sensul ideii de mai sus, atât la Paris, la Praga, cât şi - de ce nu ?- la Bucureşti. De o parte şi de alta a zidului erau căutări şi frământări cu multe note comune. Se părea că măcar o parte dintre cei despărţiţi prin zid priveau unii către alţii.  Contextul divizării s-a dovedit hotărâtor, iar sovieticii s-au dovedit inflexibili. Armatele Tratatului de la Varşovia, mai puţin cea a României, intervin în Cehoslovacia. Disciplina de bloc este clamată imperativ, cu arma în mână. Tonul imperativ va fi păstrat, nu peste mult timp, în anii Solidaritaţii şi ai înnoirii poloneze.  

- Tot ce aţi afirmat până acum este o recitire a istoriei celor care ne-au precedat...

- Dar ce făceau în tot acest timp românii? Începând cu jumătatea anilor '50, mai ales dupa 1956, anul Cogresului al XX-lea al comuniştilor sovietici, un congres care a demontat mitul stalinismului, în contextul atenuării presiunii sovietice asupra României, românii exersează…jocul liber, de o parte si de alta a zidului. Relaţiile, economice în primul rând, dar şi cele culturale şi politice, cu Occidentul devin tot mai consistente, cu efecte benefice pentru economia şi societatea românească. Ispita independenţei este reală, mesajele cele mai vizibile fiind date in anii 1964 şi 1968. Inconvenientele apar atunci, politica independentei se degradează si este subtituită prin practici totalitare şi prin cultul personalitatii. Sunt procese care se accentuează si care generează pentru România mari vulnerabilităţi spre sfârşitul anilor 80.

- Ce a urmat?

- Au avut loc procese extrem de interesante. Mesajul libertăţii îşi continua drumul în istorie şi în… geografie. Născut de generaţia născută după războiul al doilea, mesajul libertăţii trece dincolo de Zidul Berlinului şi ajunge inclusiv la Moscova. Liderul politic al sovieticilor, Gorbaciov, se afla în faţa unei idei/ipoteze frapante şi extrem de atractive – libertatea ar putea fi şi o resursă de dezvoltare, pentru că oamenii liberi, muncind in libertate, sunt creativi şi productivi. Contextul era extrem de dificil. Uniunea Sovietică acuza dificultăţi majore în accesarea resurselor, potenţialul energetic nefiind suficient. Gorbaciov descoperă costurile uriaşe, sufocante ale coexistenţei paşnice, care , în sine, nu generează dezvoltare. În plus, alimentează spirala/cursa înarmărilor, cum se spunea în epocă. Razboiul Rece se dovedea contraproductiv. Trebuia incheiat. Zidul Berlinului trebuia dărâmat. Şi a fost dărâmat. Europa părea să intre în era libertăţii.

 - Au urmat surprizele...

- Într-adevăr, Post-Războiul Rece se dovedeşte, contrar multor aşteptări, extrem de complicat, cu episoade şi situaţii de război cald, fierbinte chiar, precum războaiele din fosta Iugoslavie, implicarea NATO, Kosovo. Înainte de toate, trebuie avut in vedere un fapt istoric extrem de important. Pentru a doua oară, în mai puţin de o sută de ani, Rusia îşi schimba, în finalul unui război, condiţia statală.

- Inedită remarcă.

- Aşa a fost. În 1917, Rusia Ţaristă îşi schimba fundamental profilul politic, devenind Rusia Sovietică. Acest fapt modifică relaţiile dintre aliaţi şi adversari, in finalul primului război mondial. Noua condiţie statală a Rusiei generează politica obstinată a nou născutei Uniuni Sovietice, in anii 20/30, spre consolidarea statalităţii, cu toate consecinţele care au decurs de aici. Istoria se repeta, în altă logică factuală, dar cu aceleaşi consecinţe geopolitice. În 1990, in finalul Războiului Rece şi după unificarea Germaniei, Uniunea Sovietică se dezagrega. Moştenitoarea sa, în sens istoric şi politic, este Federaţia Rusă. O serie de state, din vestul şi sudul fostei Uniuni devin state de sine stătătoare, inclusiv Moldova, Ucraina, ţările baltice.

- Teoretic de sine stătătoare, practic "pietricele" fiind oricând adunabile la un loc, în viziunea celebrului utilizator de Twitter, Dmitri Rogozin...

- Vă răspund printr-o metaforă. S-a întâmplat ceea ce este fatal să se intample atunci când o fiinţă vie îsi schimbă brusc condiţia de existenţă. Un subnutrit este brusc hrănit copios. Aerul tare al libertăţii s-a dovedit fatal. În sensul discuţiei noastre, importante sunt consecinţele dezagregării sovietice. Federaţia Rusă aflată, prin Boris Elţin, la rădăcina factuală a dezagregării, reacţionează în sens invers, prin noua generaţie de lideri. La o generaţie după finalul Războiul Rece şi la patru generaţii după începerea primului război, Rusia îşi asumă un program de reconstrucţie statală şi de expansiune. Un concept nou intră în circulaţie, lansat nu către media, ci de la Kremlin – Noua Rusie. Distrugerea Zidului Berlinului ar putea fi o iluzie. S-ar putea ca zidul să se afle în mişcare, de la Vest la Est.

- Frumos spus, dar care este starea actuală a Europei, în opinia dumneavoastră? 

- Europa este in dezechilibru. Pe de o parte, observăm procesele de integrare şi extensie ale Uniunii Europene. Pe de alta, devin violent vizibile actele de expansiune şi reafirmare statală ale Federaţiei Ruse. Să nu uităm, primul război de 100 de ani s-a incheiat doar atunci când Franţa şi Anglia încheiau tranziţia spre feudalismul matur, exprimând statalităţi bine consolidate. Următoarele războaie semnificative, războaiele napoleoniene, au avut loc in pragul secolului 19, atunci când cele două puteri şi Europa în ansamblu accelerau, în termeni semnificativi, tranziţia spre capitalism, începută în secolul anterior. 

- Se mai poate invoca o barieră, între Vest şi Est?

- Se ştie prea bine, geopolitica este întregită prin geoeconomie. Barierele şi dezechilibrele geopolitice sunt multiplicate şi intensificate prin dezechilibre şi bariere geoeconomice. În esenţă este vorba despre accesul la resursele dezvoltării, la întregul pachet de resurse de dezvoltare, de la cele naturale - materii prime, petrol şi gaze, apă, aer - până la energiiile regenerabile, financiare şi intelectuale. Sub acest aspect, dezechilibrele sunt severe. Rusia are resurse energetice semnificative, circa 52% din exporturi, dar dependenţa de o singură resursă este periculoasă. UE acuză un deficit energetic cronic, fapt care pare să facă inevitabil dualismul ruso-european, în condiţiile in care proiectul Uniunii Energetice rămâne pe hârtie. Însă sursele de dezechibru sunt mult mai multe. Ambele entităţi acuză un deficit demografic masiv. UE are, in raport cu Rusia, avantajul inovării şi al competitivităţii, situaţia inversându-se în relaţia cu alţi competitori globali – SUA, China, Japonia, celelalte puteri emergente. Dincolo de toate acestea, un alt fapt devine tot mai evident. Noua divizare a Europei nu mai este intre Est si Vest, ci între Sudul sărac, în criză, cu mari deficite financiare, şi Nordul prosper, bogat. 

- Totuşi, altul este deficitul cel mai mare...

- Evident. Noul război de o sută de ani, început, acum o sută de ani, prin proclamarea luptei de clasă, dintre bogaţi şi săraci, continuă, după o sută de ani, nu în sens ideologic, ci prin infruntarea publică a unor modele culturale distincte, de creştere şi dezvoltare comunitară. Diviziunea nu mai lucrează între Rusia şi Ceilalţi. Rusia si Sudul Europei au, în măsuri diferite, o problema comună – deficitul de competitivitate. Dar, discuţia, începută pe tărâm geopolitic, continuată în spaţiul geoeconomiei, trebuie întregită pe teren geocultural. 

- Cine a retras Uniunea Sovietică din istorie?

- Mai întâi aş preciza că războiul geocultural este deschis prin intensitatea distincţiei cu care s-a operat, in 1918, la Versailles, între învingători şi învinşi. Interesant, această ecuaţie culturală simbolică, care pare a ţine de eternitatea istoriei, nu a avut o viaţă lungă, in interiorul celui de-al doilea război de 100 de ani. Doar o generaţie mai târziu, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, distincţia între învingători şi învinşi, asumată în 8/9 mai 1945, este destul de repede abandonată. Este construit Zidul Berlinului. Preşedintii Statelor Unite, de la Kennedy până la Reagan, fac din Zid paradigma Europei post-belice. Europa este divizată între BUNI - expresia formala a colocvialului “băieţii buni” -  şi RĂI. Ronald Reagan arunca, inspirat, anatema, apelând la o ecuaţie valorică/culturală veche, precum timpurile biblice. Uniunea Sovietica este “imperiul răului”. Numai că , Mihaill Gorbaciov şi Boris Elţin, aflaţi intr-o curioasă conjucţie istorică, fac un lucru total surprinzător. Retrag Uniunea Sovietică din istorie. Cel puţin la prima vedere. 

- Ce facem cu noua diviziune europeană?

- Fapt este că distincţia dintre buni şi răi nu mai operează în cel de-al doilea război de 100 de ani, nemaivând obiect. Distincţia este însă puternică, drept care a migrat şi a început să opereze într-unul dintre noile conflicte globale, în coliziunea dintre terorism şi anti-terorism.  Europa, prin războaiele sale, poate în primul rând prin cele două războaie de 100 de ani, se purifică, se eliberează de presiunea unor ecuaţii culturale obsedante, precum  învingători şi învinşi, buni şi răi şi-şi deschide drum către observarea şi practicarea combustiei de adâncime a dezvoltării comunitare. Noua diviziune europeană, între Nord şi Sud, trebuie asumată in cheie culturală, în registrul comportamentelor comunitare mai mult sau mai puţin performante. În Nord, dominante sunt performanţa - în muncă, în primul rând, disciplina şi coeziunea comunitară. Indivizii şi comunităţile se sprijină şi se potenţează reciproc. În Sud, indivizii şi comunităţile se ignoră sau se agresează reciproc, într-un amestec care poate fi mortal. Noul zid al Europei pare a se construi între performanţă şi indiferenţă. 

- Ce ar putea face conaţionalii noştri?

- Răspunsul este, în sens geopolitic, din păcate, simplu şi extrem de tranşant. Situaţia României şi a românilor este una dintre cele mai complicate din istoria noastra. România se află la intersecţia a două falii, cea dintre Europa în extindere şi Rusia in expansiune. Pe de altă parte, România se află in zona de interferenţă dintre Nordul şi Sudul Europei. Presiunile sunt enorme. Mai trebuie observat un fapt. Situaţia economică şi socială a României este precară. Dezindustrualizarea este masivă, iar noua industrializare este încă modestă. Agricultura a ajuns la nivelul agriculturii de subzistenţă, ţăranii, medicii, inginerii şi multi alţii lucrează în afara ţării. Nu că ar fi condamnabil, dar foloasele pentru ţară, ale acestei stări de fapt sunt mai curând contradictorii.

- Ce ar putea putea face România? 

- România şi-ar putea schimba strategia istorică de dezvoltare. Faţă de generaţia anterioară, faţă de anii 70/80, România nu a evoluat intelectual. Am rămas în logica Războiului Rece şi a coexistenţei paşnice. Nu am făcut decât să schimbăm taberele. Este nevoie de o schimbare de nivel, de paradigmă. Logica coexistenţei este slab productivă şi chiar contraproductivă. Istoria, privită atent, dovedeşte randamentul istoric al coevoluţiei. Coevoluţia înseamnă surmontarea conflictului şi potenţarea reciprocă a resurselor de dezvoltare. România ar putea iniţia, cu deplină acoperire in logica istoriei, procese coevolutive ale Uniunii Europene şi Rusiei. China a avut înţelepciunea, în anii '70, să anunţe, prin Deng Xiaoping, ieşirea din logica coexistenţei şi intrarea, în premieră istorică, în istoria coevoluţiei. Rezultatele acestei opţiuni par să fie tot mai clare. Iar românii ar putea, şi ar trebui, să facă curat în casă, în curte, în faţa curţii şi pe stradă. Ar trebui să-şi ţină gospodăria în stare bună şi să fie harnici în cetate. Pentru aceasta ar fi necesar ca învăţătorii comunităţii, dascălul şcolar şi preotul să conlucreze, pentru buna stare a comunităţii.

- Vă fascinează conceptul coevoluţiei... 

- Acesta este sortit unei cariere epistemice de durată lungă. Intrat relativ recent in limbajul filosofiei sociale, conceptul are rădăcini şi întemeiere în biologie. O carte recent apărută in SUA - Harvard/2012 - şi tradusă rapid în limba română  - Edward O. Wilson, Cucerirea socială a Pământului, Humanitas, 2014 - argumentează o teză fundamentală – cheia evoluţiei este coevoluţia, ca relaţie procesuală între indivizi şi între specii. Autorul cărţii este biolog. Coevoluţia, ca rădăcina a socialităţii şi fundament al umanităţii, este creaţia culturală a unor insecte. Fără acestea umanitatea n-ar fi existat. Sunt oare oamenii - şi comunităţile umane - capabili de coevoluţie? Răspunsul va fi dat de către istoria care vine şi de războaiele de…100 de ani care vor mai fi!