Dovada că Vaticanul știa foarte bine despre ororile care aveau loc în lagărele de exterminare. De ce a tăcut?

Papa Pius al XII-lea (foto), poate cea mai controversată figură în istoria papalității, s-a înconjurat de un zid impenetrabil atunci când a fost evocată de multiple ori posibila sa vinovăție sa morală deoarece nu a acceptat niciodată să condamne în mod deschis regimul nazist. În lucrarea The Pope at War: the Secret History of Pius XII, Mussolini and Hitler, istoricul britanic David Kertzer citează afirmațiile făcute la jumătatea lunii decembrie 1942 de Monseniorul Domenico Tardini care declarase trimisului britanic la Vatican că Papa nu putea vorbi despre atrocitățile care aveau loc în lagărele de exterminare naziste deoarece Vaticanul nu fusese în măsură să verifice informațiile care circulau în diverse medii diplomatice și jurnalistice.

Ceea ce era fals și, dată fiind amploarea crimelor împotriva umanității, constituia, în sine, o crimă prin omisiune de care, în mod extrem de curios și poate nu numai pentru a păstra neîntinată onoarea feciorelnică a Bisericii Catolice, s-a admis ignorarea a ceea mulți spuneau că există consemnat și ascuns în Arhivele Vaticanului.

Acum este imposibil să se mai spună asta deoarece, iată, în Corriere della Sera a publicat textul unei corespondențe datând din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care demonstrează în modul cel mai limpede că asemenea informații detaliate fuseseră transmise către Sfântul Scaun și fuseseră ignorate. Scrisoarea a fost transmisă pe 14 decembrie 1942 de preotul Lothar Koenig și fusese adresată lui Robert Leiber, secretarul Papei. Scrisă în germană, scrisoarea către „Dragul prieten” Leiber spune că naziștii ucideau zilnic până la 6000 de evrei și polonezi erau uciși zilnic prin gazare în Polonia ocupată de trupele naziste, pomenind de lagărul de la Belzec.

Sigur că se știa. De ce au tăcut toți, inclusiv cei din Vatican, devenind astfel complici la Holocaust? Întrebarea s-a deschis de mai mult timp și au existat trei tipuri de răspunsuri. Primul, cel mai des vehiculat, a fost că, procedând astfel, Vaticanul încerca cu disperare să se poziționeze pe o poziție neutră care i-ar fi permis să negocieze, pe diverse canale mai mult sau mai puțin obscure, eliberarea unor grupuri de evrei dintre cei destinați îmbarcării în trenurile morții. A doua teorie, poate la fel de credibilă, a fost că, procedând astfel, Vaticanul a dorit în primul rând să protejeze preoții catolici și rudele lor, deveniți foarte rapid ținte predilecte, mai întâi în Germania, apoi în diversele țări aliate sau ocupate de armata germană. Mai este un răspuns, cel care spune că, în cadrul Bisericii Catolice, chiar până la niveluri înalte ale ierarhiei, exista un antisemitism activ care, din nefericire, s-a întâlnit cu sentimente asemănătoare din Biserica Ortodoxă (la noi, evidentă situație în perioada legionară).

Discuția pe aceste teme este extrem de furtunoasă și cu argumente multiple de toate părțile. Dar, dincolo de ele, de decenii, continuă construcția diverselor teze care se reunesc într-o arhitectură extrem de complexă a teoriilor conspirației în jurul temei: de ce tăcut Vaticanul? Dacă într-adevăr au existat „rețele Vaticanului” care au asigurat fuga unor grupuri de evrei, acestea au fost folosite, după finele războiului, pentru a organiza (unii spun cu știrea americanilor) plecarea din Germania a mii și mii de foarte înalți membri ai Partidului nazist, a unor ofițeri de rang superior și a responsabililor pentru programelor de exterminare?

Klaus Barbie, Adolf Eichmann, Josef Mengele sunt doar câțiva dintre cei care au putut fugi pe „ruta șobolanilor”, poate peste 5000 de persoane – naziști din Germania, Austria Croația și din Franța care își plătiseră din timp „polițele de asigurare pe viață” . Rețeaua de fugă , scria Der Spiegel în 2017, „era formată din traficanți profesioniști...trecând prin Alpii austrieci până în Tirolul de Sud și ajungând în Italia, la Genova și apoi în america de Sud”. Aveți aici o posibilă deschidere pentru înțelegerea acestui subiect fascinant, cu repetarea acuzațiilor adresate de multe surse împotriva lui Alois Hudal „episcopul austriav din mbră” de la Vatican și croatul Krunoslav Draganovici (responsabil direct pentru deportarea a mii de evrei în perioada dictaturii ustașilor) au fost cei care au organizat rutele pe care „au dispărut” numeroși prizonieri de război naziști, preluați, printre altele, de Argentina lui Peron. Istoricul Ignatio Klich, unul dintre specialiștii în domeniu, spunea ceva esențial și care, foarte posibil, va fi lămurit curând după ce vor fi deschise arhivele Vaticanului: „Rolul lui Hudal în timpul războiului nu ar fi fost posibil fără aprobarea Sfântului Scaun”.

De aici, mai departe, istoricii trebuie să preia documentele din arhivele deschise ale Vaticanului și să facă lumina necesară, tocmai pentru ca blamul să nu fie extins.

S-ar putea, în definitiv, să fie adevărată analiza istoricului Gerlad Streinacher:

„Sigur că Papa nu a spus: ajutați-i pe criminalii naziști să fugă! Dar conducerea Bisericii Catolice era majoritar împotriva politicii de denazificare întreprinsă de Aliați și dorea să-i recupereze pe germani cât de repede posibil în familia creștină a Europei pentru a întări baza de luptă împotriva comunismului”.