Două legende într-un concert întrerupt violent și reluat după... 85 de ani

Și dacă ar cânta în vuiet asurzitor de avioane la decolare, sau în cor de claxoane într-un ambuteiaj, ori în plin vacarm de stadion brazilian, pianul Marthei Argerich tot s-ar face auzit. Este probabil unul din marile mistere ale lumii cum reușește această magiciană a clapelor să decupeze realitatea sonoră din jurul ei, îndepărtând orice alt sunet în afara celor care-i curg din degetele alerte.

FOTO Arhivă personală

Legendara pianistă a săvârșit una din minunile sale muzicale și la Sala Palatului din București, loc blamat cu îndreptățire pentru acustica mediocră, dar unicul suficient de încăpător pentru suflarea melomană care voia neapărat s-o vadă și asculte pe cea care a făcut să se epuizeze superlativele din dicționare. În compania prestigioasei Orchestre Filarmonice din Israel, aflată sub bagheta unui alt monstru sacru, Zubin Mehta, Martha Argerich a demonstrat că muzica unește, înflăcărează, alină și vrăjește, țintind direct inimile ascultătorilor.

Însuși contextul desfășurării concertului a fost unul special, organizatorii, Federația Comunităților Evreiești din România, dorindu-și să marcheze împlinirea a 145 de ani de la acordarea cetățeniei primilor evrei din țara noastră. Numai că o altă bornă istorică, situată la polul opus al semnificației, a sporit încărcătura evenimentului, fiind evocată în discursul deputatului Silviu Vexler: 85 de ani de când legionarii au năvălit într-o sală de concert, au întrerupt reprezentația și au scos muzicienii evrei în stradă, împușcându-i. Programul acelui concert curmat violent a fost reluat acum reparator, cu alți muzicieni evrei, ca o ștafetă a memoriei și ca un triumf al bunei înțelegeri într-un spațiu românesc mult schimbat. 

Iar coincidența face ca deschiderea spectacolului să îi aparțină unui compozitor pasionat de ideea fraternității și armoniei interumane: Ludwig van Beethoven. Un muzician care, în scrisoarea-Testament de la Heiligenstadt, le spunea propriilor săi frați că are sufletul „plin de dragoste pentru oameni și de dorința de a le face bine”. Concertul nr. 1 pentru pian în Do major, op. 15, catalogat de Martha Argerich – într-un interviu acordat pentru Medici.tv – drept „prima sa descoperire muzicală”, a deschis un portal al timpului, prin care extraordinara pianistă de azi a scos pe alocuri la iveală entuziasta copilă de 9 ani care dădea prima sa reprezentație cu public exact cu această creație beethoveniană.

De altfel, în același interviu din 2011, Martha Argerich mărturisea că Beethoven este compozitorul său preferat, deși admitea că îi place și Schumann, pe care și-ar fi dorit chiar să-l întâlnească (și nu doar pe el, ci și alte figuri istorice, respectiv Isus Hristos și Leonardo Da Vinci). Ei bine, cei doi compozitori germani au însoțit-o în spirit la București, prin creațiile lor. Concertul beethovenian a înmărmurit sala, făcând circa 4000 de oameni să-și țină respirația. Fluiditate, pasiune, delicatețe și exuberanță, acestea ar fi atributele unei interpretări care a atins acel prag de technē, pe care vechii greci îl considerau a fi măiestrie de rang zeiesc.

Aplauzele și florile s-au revărsat în valuri peste Martha Argerich la finalul concertului, în care orchestra i-a fost minunat însoțitor. După ce a sărutat câțiva trandafiri primiți, pianista i-a dăruit cu grație diijorului Zubin Mehta și câtorva instrumentiști, intrând apoi în trombă în encore, pe când ovațiile nu se stinseseră încă. Și a fost... Schumann, cu una din miniaturile sale pianistice, „Traumes Wirren" (Vis zbuciumat) din colecția de Piese-fantezii, op. 12. Un vârtej sonor în care mâinile Marthei Argerich au părut că dezmiardă și totodată însuflețesc claviatura, antrenând un roi de emoții.  

După pauză, maestrul Zubin Mehta a demonstrat ce înseamnă comuniunea dirijor-orchestră, angrenaj care a funcționat impresionant în Simfonia a IV-a în Mi bemol major de Anton Bruckner. Împuținată după plecarea Marthei Argerich, audiența s-a delectat nu doar cu o muzică vibrantă, romantică, îmbinând dinamismul tumultuos cu gingășia, ci și cu o prestație admirabilă a unui conducător cu har, pe care anii nu l-au învins. Deși intrat cu baston pe scenă și așezat pe scaun la pupitru, Zubin Mehta rămâne un muzician elegant în gestică, copleșitor ca personalitate și cu un zâmbet fermecător. Pe care l-a etalat generos către public la final, întinzându-și brațele în lateral, ca să cuprindă sala într-o îmbrățișare. Așa s-a încheiat o seară de neuitat.