Dirijorul tăcerilor sau cum se duce de râpă România autentică

Oare aşa să fie, istoria ne fură viețile în tăcere, în acest colț de Europă? Aşa pare să creadă Ovidiu Georgescu, care a scris împreună cu regizoarea Theo Herghelegiu, scenariul celui de al treilea lungmetraj de ficțiune pe care îl semnează regizorul, Dirijorul tăcerilor, recent lansat pe ecranele din România.  

Nu că, la cei 54 de ani ai săi, cineastul ar lucra lent la ficțiunile sale, ci pentru că se ocupă de multe alte lucruri în acelaşi timp, cum ar fi pregătirea studenților, ca profesor universitar la UNATC, sau cu scrierea si producția de documentare sau de emisiuni pentru diferite canale de televiziune din România, cu publicarea cărților ce-i adună între coperți scenariile scrise, sau chiar cu studii la Academia Națională de Informații şi la diverse workshop-uri de management de proiect.

Cu atâtea surse de informare, cred că trebuie să credităm viziunea sa artistică, din acest film inspirat dintr-un caz real, dar condus, prin maniera de realizare, către semnificații generale, legate de felul în care au decurs lucrurile în România, după căderea Cortinei de Fier. Iar nodul gordian al acestei poveşti cu iz de parabolă este o casă, locul de viețuire ce devine, pentru oamenii adevărați, parte din formula lor identitară, iar pentru venetici, doar un loc de distrus.

La începutul filmului, printr-un montaj rapid de tip publicitar, vedem fațada acestui venerabil imobil interbelic, părăsită prin mutarea de mobile, sau luată cu asalt prin aducerea altora, iar diferențele stilistice, din 1924 până după 1990, când începe propriu-zis povestea, semnalează epocile istorice prin care a trecut casa, de la belle époque la perioada legionară, apoi la schimbarea de regim politic şi instaurarea stalinismului şi a naționalismului comunist, până la tranziția nesfârşită de după 1990, în care sub acoperişul casei locuiesc un prosper om de afaceri, cu firmă de construcții, iar la demisol fiul fostului proprietar şi la mansardă un cuplu de tineri în căutarea drumului în viață.

Cu o lentoare asumată, ca un statement de opoziție față de viteza amețitor de cuceritoare din blockbustere, regizorul urmăreşte pe fiecare dintre locatari, în activitatea lor zilnică: constructorul (Vlad Zamfirescu) care nu se desprinde de telefon nici când primeşte o partidă plătită de sex oral în maşină, în timp ce discută veşnicele afaceri, soția sa (Dana Vulc) dezabuzată de viața casnică, visând la agentia de marketing pe care în final soțul i-o oferă, bătrânul inginer aristocrat (Ovidiu Ghiniță), diplomat pe la Paris şi azi relegat la demisolul propriei case, împreună cu eleganta sa soție (Cristina Deleanu), împătimită de jocuri de noroc la televizor, în speranța unui câştig financiar. Ca şi pe tânărul arhitect (Victor Ţăpeanu) care descoperă indignat, la firma de arhitectură a profesorului său, la care este angajat, că maestrul său (Adrian Titieni) a făcut pactul cu diavolul şi a dat avizele necesare pentru ca această casă de patrimoniu să dispară, în favoarea unei construcții de oțel şi sticlă. La fel de uimit va fi şi constructorul cel superocupat, când avocatul său (Dragoş Stemate), care îi promisese afacerea anului, îi spune ca proiectul prevede tocmai dărâmarea casei la care ținea şi în care investea financiar şi afectiv.

Ovidiu Georgescu şi directorul de imagine Silviu Stavilă au ales o manieră învăluitoare a urmărire a fiecărui personaj, construind o mică tensiune vizuală, ce plasează fiecare prim plan al actorilor ca într-un cocon invizibil, ce pare a ascunde ceva, pe care publicul este invitat să-l descopere. Şi structura narativă se alcătuiește în aceeaşi manieră, lăsând treptat la vedere detalii din viața personajelor active, care se aglutinează, pentru a construi în final imaginea corupției endemice, care face să dispară trecutul respectabil, răpus de rapacitatea prezentului.

Aşa cum imobilul interbelic este şters de pe fața pământului, în favoarea unui prea uniform zgârie-nori de sticlă, aşa şi destinele oamenilor sunt mistuite de corupție şi schimbate iremediabil: cuplul de bătrâni aristocrați este nevoit să plece la copiii din Australia, căci nu mai au unde locui, iar cei doi tineri aleg să părăsească şi ei România, în speranța unei vieți şi a unei cariere noi în America.

Alegând să filmeze atât de aproape fiecare personaj, regizorul a contat pe performanța actoricească şi nu a greşit, căci actorii au înțeles maniera regizorului de a construi întregul doar din momentele semnificative narativ şi emoțional, eludând continuitățile, şi au dat forța expresivă necesară fiecărei bucăți din acest puzzle al distrugerii României autentice. Dezintegrare pe care o detectăm şi în evoluția cadrului scenografic (Ştefan Caragiu), care trece de la eleganța oarecum barocă a spațiului celor doi bătrâni aristocrați şi de la cea savant construită, vieux style, a omului de afaceri, la minimalismul înlocuitor.

Construcția acestei tensiuni dramatice ce arde la foc mic este susținută de montajul Theodorei Penciu şi de muzica semnată de Petru Mărgineanu, care capătă însă, în unele momente. accente prea puternice, ce o fac să funcționeze de sine stătător, deşi muzica este parte dintr-un complex narativ numit film.

Dacă e adevărat că distrugerea trecutului şi a identității româneşti se petrece în tăcerea de mormânt a birourilor şi a limuzinelor de lux, aşa cum ne arată filmul Dirijorul tăcerilor, întrebarea firească este: cine se face vinovat, ei sau noi?