Dincolo de injurii, despre experienţa franceză în materie de căsătorie între persoanele de acelaşi sex. (I) Consideraţii preliminare

Cu o mare întârziere, ca toate temele europene, a ajuns şi în România discuţia publică despre căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Doar că pe dos. Discuţia, adică nu progresiştii au cerut să fie permisă aceasta căsătorie, ci tradiţionaliştii să nu fie permisă. Ceea ce deja nu era.

Dar ei, Coaliţia pentru familie, vor ca această interdicţie, deja prezentă în Codul familiei, să fie trecut şi în Constituţie. Un prilej minunat pentru ca activiştii pro-LGBT(I) să sară ca arşi: Săriţi că ne discriminează. Discuţia este atât de defazată, că, până şi aceştia, care s-au grăbit să lanseze o petiţie de susţinere, folosesc un nume expirat al mişcării: LGBT. De câţiva ani, în UE se foloseşte LGBTI (ultimii pe lista diversităţii sunt intersexualii. Se pare că încă nu s-a auzit de ei pe la noi) Se mai adaugă discuţiei tradiţionalele urlete injurioase, care nu par să poată lipsi din nicio dezbatere publică.

Vârf de lance aici, culmea, un scriitor, Florin Iaru, lider al Uniunii scriitorilor chiar (variantă alternativă, încă nerecunoscută legal), care s-a suit pe masă şi le-a urat celor trei milioane de semnatari ceea ce urează galeriile de fotbal portarilor adverşi, atunci când aceştia degajează mingea. Aşa, ca să fie manelizarea subiectului completă, se mai reped şi cei din stânga neocomunistă, care strigă, fără a fi în chestiune, că sunt discriminaţi şi romii, dar şi femeile. Altul protestează împotriva respingerii de către Coaliţia pentru familie a parteneriatul civil între persoane de acelaşi sex, care însă nu a fost niciodată în discuţie. Cel mai haios este că aceşti protestatari, până acum, nu au protestat faţă de prevederea din Codul familiei. Adică aceeaşi care îi deranjează virtual în Constituţie. Haios este şi că iniţiativa schimbării Constituţiei se luptă cu un duşman invizibil, lobby-ul pro-LGBT(I) este practic inexistent în politica românească.

Partidul românesc membru al Internaţionalei Socialiste, vârful de lance în Occident al schimbărilor legislative în favoarea LGBT(I), este la rândul său contrar faţă de toate celelalte partide surori. În grupul celor internaţionalişti şi secularişti, este singurul partid socialist naţionalist şi religios. Sloganul lor de campanie electorală prezidenţială era mult mai apropiat de extrema dreaptă: Mândru că sunt român şi că sunt ortodox. Singurul lor membru reformator, în sens european, a fost dat afară cu un şut în fund când a încercat să îşi prezinte priorităţile. Este vorba despre exotica persoana umană Remus Cernea, pe care nu l-a deranjat să intre în Parlament pe listele unui partid homofob, habotnic şi naţionalist, dumnealui fiind opus acestor idei. Ba chiar a şi plătit pentru asta. Dar, odată ajuns deputat pe lista acestora, a rămas acolo, chiar dacă nu mai reprezenta pe nimeni. Cu un asemenea unic adversar, este la limita ilarităţii la ce le-a trebuit tradiţionaliştilor să zgândăre această temă, care nu era pe nicăieri prezenta în agenda politică. Tot în cheie veselă, cel mai de dreapta şi mai conservator candidat la ultimele alegeri prezidenţiale, Monica Macovei, a fost singura care în campanie a avut o atitudine proLGBT(I).

Dincolo de această hărmălaie, veselă şi pasiv-agresivă, este foarte bine că apare această temă în discuţia publică. Şi merită o discuţie aşezată, fără aruncat cu pietre de nicio parte. Sunt trei subiecte distincte aici:

Ura teribilă a românilor fata de ei înşişi, disconfortul identitar românesc   

Românii nu sunt bine în pielea lor, am mai scris despre asta aici. De aici vine violenţa faţă de celălalt, de aci vine greutatea de a discuta o temă divergentă în termeni cordiali. Nu, nu se poate să îl respectăm pe celălalt. Ca la fotbal, degeaba strigăm Hai ai noştri, important este să strigăm Mure ai lor. La fel la bucuria victoriei: 1,2,3, ne-am pis... pe ei. Celălalt trebuie înjurat de toate cele sfinte, trebuie desfiinţat. Aşa apar astfel de exhibiţionisme publice ca ale domnului Iaru, care se exprimă la adresa tuturor semnatarilor scrisorii cu proşti, tâmpiţi etc. Nu ceea ce spun este greşit, nu, ei sunt proşti. Toţi, până la unul. Dacă un personaj celebru dădea apreciere la tot cartierul, dl Iaru, în aplauzele unei mari galerii, dă acelaşi lucru la trei milioane de conaţionali. Să se ştie, fără număr... Ieşind din zona psihanalizei de masă, acest urlet este o marcă deprimanta a spaţiului public românesc. Dacă atât poate, în temeni de expresie, un profesionist al cuvântului, cum putem aştepta mai puţine înjurături în trafic, pe stradă, la televizor?

În Franţa această temă a ţinut prima pagină a ziarelor câteva luni, au fost dezbateri furtunoase, manifestaţii uriaşe de stradă, pro şi contra, dar nu s-a ajuns niciodată la un asemenea limbaj. Pentru că a existat dialog. Şi respect. Dacă la noi discuţia începe cu demolarea adversarului, ce să mai urmeze? O discuţie pe partea economică, vorba scriitorului Gigi. Becali. Vedetă media şi formator de opinie.

Mai este un aspect foarte trist aici: să desfiinţezi conţinutul unui demers legal pentru că nu îţi place este în regulă. Să desfiinţezi dreptul cuiva la un demers legal pentru că nu îţi place conţinutul lui este nedemocratic. Când îţi pute principial că unii, pe care îi dispreţuieşti, au strâns semnături pentru ceva ce te contrariază, înseamnă că ieşi din spaţiul democratic.

Exista o agendă ascunsă, care apare rar în lumină, o agendă aşa zis progresistă,

care în Occident a fost iniţiată de stânga neo-marxistă şi astăzi este semi asumată de toată stânga. O caracteristică a cestei mişcări este cristianofobia, o ură teribilă faţă de creştinism. Iniţiată împotriva catolicilor, văzuţi ca elemente duşmănoase progresului, s-a extins uşor împotriva oricărei transcendenţe asumate. Este o întoarcere a omului în dimensiunea lui materială, pe care i-o explicăm doar economic. Reprezentaţii acestui curent se pot recunoaşte după activismul lor agresiv şi aparent fără noimă, purtat în numele corectitudinii politice. Intră aici atacul mârşav al lui Mircea Toma la adresa Anei Blandiana, care este legionară, pentru că este creştin ortodoxă. Simplu, nu? Mai puteţi observa comentatori angajaţi care acuză BOR pentru Inchiziţia catolică şi pe orice comentator independent de habotnicie, chiar dacă nu îi cunosc eventualele convingeri religioase.

Cel mai periculos lucru aici este pretenţia lor că reprezintă noua gândite occidentală, opusă uneia orientale retrograde. Această paradigmă revoluţionară, de sorginte maoistă, nu are nicio acoperire în realitate. Omul nou, pentru care se luptă cu fervoare, cel pe care îl vedem, în Franţa, la fiecare ocazie, spărgând bancomate, geamuri de bănci şi capete de poliţişti „fascişti”, nu este, nici pe departe, majoritar. Doar, câteodată, foarte vizibil. Şi tolerat, dintr-o slăbiciune a democraţiei occidentale, care şi-a anesteziat singură o bună parte din instinctele de apărare.

Reflexia sa în oglindă, la fel de nedemocratică, este a celor care apără, în numele tradiţiei, tărişoara creştin ortodoxă, pură şi nevinovată, de atacul mârşav al Occidentului decadent, care vrea să ne sodomizeze, să ne ia copiii, să ne fure bogăţiile, să ne colonizeze etc

Anti-occidentalismul de sorginte pseudo-ortodoxă, care priveşte cu simpatie spre Moscova, care tânjeşte, vorbă lui Nenea Iancu, la „o dictatură ca în Rusia”, este o capcană teribilă care se poate ascunde în spatele acestui demers de schimbare a Constituţiei. Nu, Occidentul nu înseamnă doar Conchita Wurst, nu suntem colonie, nu, nu ne năpădesc islamiştii, şi mai ales, nu ne salvează modelul rusesc, pseudo-ortodoxia inhaitata cu un regim politic autoritar la limita dictaturii.

Unde se vede cel bine antioccidentalismul comun al celor două tabere aparent beligerante este în admiraţia faţă de Est

Un ultim test, domnul, fost tovarăş, Tsipras, adulat şi de progresiştii de stânga şi de pseudo-conservatorii crestin-ortodocşi: pentru al său strigat de luptă, OXI, împotriva Troicii. Şi pentru simpatia faţă de Putin. Şi pentru demascarea fascismului ucrainean etc Că omul este ateu, că Grecia suverană a legalizat chiar subiectul disputei actuale, căsătoria între persoanele de acelaşi sex, nu mai contează. Contează doar noua luptă de eliberare de sub noul imperialism. Nu este aşa că vă sună cunoscut? Trăiască lupta pentru pace, căci Lumina ştim de unde vine.

Locul nostru ca ţară este în modernitatea occidentală, unde suntem liberi să ne spunem punctul de vedere. Doar că nu o prea o facem. Temele europene nu stârnesc deloc interes în România. Deşi le putem influenţa foarte mult, dar nu ne folosim de aceste prerogative. Dovadă că trimitem pe oricine în Parlamentul European, fără nici o grijă faţă de competenţa acestuia.

Pe de altă parte, pentru a mai pune o tuşă acestui tablou comic, trebuie spus că temerea că ne vor invada homosexualii dacă nu modificăm Constituţia este la fel de haioasă ca şi acea că ne vor invada refugiaţii dacă acceptă Iohannis celebra cotă (o idee, de altfel, falimentară, a unei conduceri europene năuce, care a gestionat haotic şi ineficient criza refugiaţilor). După cum ştiţi, nici trimişi cu forţa nu vor să vină în România. Inutil, deci, să formăm patrule civice care să se lupte cu ei.

Trebuie, de asemenea, să nu minimalizăm pericolul real al dezvoltării homofobiei, un păcat atât civic, cât şi moral. Şi care ar veni mânuşă activiştilor, care de-abia aşteaptă să aibă în numele cui combate. Să ne amintim spaimele, deloc justificate, că abrogarea articolului 200 din Constituţie, care pedepsea cu închisoarea relaţiile homosexuale, va duce la disoluţia familiei tradiţionale. Trecerea opiniei morale private, chiar majoritare, în principiu normativ legal pentru toată societatea, trebuie validată prin respectarea normei juridice care asigură egalitatea şi echitatea, altfel suntem în afara democraţiei. O poliţie a moravurilor, indiferent ce moravuri ar veghea prin pedepsirea încălcării lor, este nedemocratică. 

Aici este un alt caraghioslâc românesc: nu apreciem deloc că suntem ţara din UE cu cei mai puţini extremişti. În loc să ne bucurăm de acest lucru, parcă încercam din răsputeri să îi inventăm. Institutul Wiesel caută legionari şi când nu îi găseşte mai scoate câte un scriitor din groapă ca să îl mai condamne o dată Tribunalul poporului. Da, acele instanţe comuniste odioase din anii 50, cei mai negri din istoria României, sunt din nou recunoscute de către o instituţie a statului democratic care se legitimează de la Revoluţia anticomunistă. Un partid naţionalist şi-a format patrulă şi protestează zilnic împotriva năvalei emigranţilor, care însă refuză să ne invadeze. Activiştii LGBT(I) protestează împotriva unei discriminări care încă nu exista. Activiştii profamilie împotriva unei agende de extremă stânga care în România este nulă.

Pare că s-au terminat problemele reale, sănătate, educaţie, drumuri, ca să enumăr doar câteva din cele cronice şi s-a ajuns la fineţuri de etică socială.

Este adevărat, scandalul este mai simplu de pus în practică decât construcţia durabilă. Iar românii par că reuşesc să se omoare şi să se violeze între ei, să se alunge unii pe alţii din ţara cu cea mai mică speranţă de viaţă din UE şi singuri. Fără prea mulţi emigranţi, homosexuali, habotnici şi progresişti.

La fel de inutil din partea activiştilor să îi căsătorească cu forţa pe cei din comunitatea LGBT(I). De altfel, aceştia au lipsit din dezbatere şi în Franţa, aşa cum voi detalia în partea a doua a articolului. Dacă stânga radicală a militat iniţial pentru abandonarea retrogradei instituţii a căsătoriei, acum încearcă să o relativizeze, ca să o distrugă din interior. Din dispreţ faţă de societatea tradiţională, nu din prea mult respect pentru mica şi lipsita de activism comunitate gay (cuvânt care înseamă de fapt vesel, termen care desemna boema dezinhibată a acestei comunităţi, înainte să fie anexată activismului neobolşevic). Rămasă fără muncitori pe care să îi apere, odată cu progresul tehnologic, această stângă radicală îşi caută cu disperare nişte discriminaţi pe care să îi reprezinte. Ca tot activismul etatist, are nevoie de nişte amărâţi în numele cărora să ceară fonduri de la stat pentru a trăi bine. Activiştii, nu amărâţii, nu vă faceţi iluzii.

Nu aţi văzut, de exemplu, vreo propunere folositoare din partea activiştilor, de pildă suntem de acord cu familia tradiţională în Constituţie, dar să se adauge în Codul civil parteneriatul civil între oricare două persoane majore. Ar fi un pas uriaş pentru cei care chiar au o viaţă de cuplu nerecunoscută de lege, fie ei homosexuali sau nu. Dar ce haz are? Hai la protest, nu la construcţie!

Şchiop iese de aici doar standardul democratic occidental. Despre cum a rezistat acesta dezbaterii din Franţa, în partea a doua a acestui articol: Dincolo de injurii, despre experienţa franceză în materie de căsătorie între persoanele de acelaşi sex. (II) Copiii nu sunt animale de companie