Despre remaniere

În noiembrie 2015, după ce, în fine, guvernul Ponta a demisionat când nimeni nu s-a mai aşteptat să o facă şi după ce, aproape de conivenţă cu dl Liviu Dragnea, preşedintele Klaus Iohannis a respins soluţia mimată de şeful PSD. Un guvern politic avându-l ca prim-ministru pe dl. Liviu Voinea. O propunere formală în locul căreia preşedintele a preferat un guvern aşa-zis tehnocrat, condus de dl. Dacian Cioloş.

Nu mai revin acum asupra bizarului amestec de premoniţii şi necunoscute legate de desemnarea numelui noului prim-ministru din zilele premergătoare incendiului de la Colectiv. Nici asupra speculaţiilor în conformitate cu care ordinul de numire al noului premier îi venise preşedintelui României cu câteva zile înainte, în plic, de la Bruxelles. Reamintesc doar că, dezamăgit că nu poate să îşi îndeplinească pofta şi că nu va avea ceea ce îşi dorea, şi anume „guvernul meu”, dl. Iohannis a încercat să ne ducă cu zăhărelul, străduindu-se din răsputeri să ne convingă că vom avea parte de un Cabinet la fel de performant precum un Mercedes clasă S.

Nu a fost să fie. La numai câteva ore după ce dl. Dacian Cioloş a prezentat lista nominală a miniştrilor săi, a izbucnit scandalul avându-l drept protagonist pe manechinul în slip pe nume Adrian Baciu. Playboyul care ar fi trebuit să devină ministrul Sănătăţii. Pe care era evident că dl. Cioloş nu îl cunoştea defel, dar despre care i se spusese să ne spună că ar fi un excelent manager şi un mare specialist în medicină.

Odată cu scandalul Baciu, eram deja cum nu se poate mai sigur că nu vom avea nicidecum parte de un guvern Mercedes clasă S, ci doar de unul de tip Wolskwagen cu defecte de fabricaţie. Prestaţia ulterioară a înlocuitorului d-lui Baciu, profesorul Achimaş-Cadariu, avea să fie, din păcate, atât de dezamăgitoare, cu un vârf de incompetenţă în cazul scandalului îmbolnăvirilor în cascadă cu e-colii încât sunt gata să pariez că dl. Adrian Baciu cu muşchii, cu pătrăţelele şi cu chiloţeii lui cu tot, nu ar fi fost cu nimic un mai prost ministru decât ilustrul oncolog clujean.

Audierile candidaţilor la titlul de excelenţe au fost, unele dintre ele, atât de dezamăgitoare, în cazul de antologie al umorului reprezentat de doamna Cristina Guseth penibile de-a dreptul, încât şi iluzia unui guvern de tip Wolskwagen s-a spulberat repede. La 17 noiembrie 2015 îmi exprimam în scris deziluzia în editorialul intitulat Guvernul „Lăstunul”.

Acum, la mai bine de 5 luni de la învestire şi când se vorbeşte din ce în ce mai frecvent despre iminenţa unei remanieri, mi-e teamă că până şi maşina de carton presat de care toată lumea râdea văzând-o pe străzi către finalul epocii Ceauşescu s-ar putea simţi insultată din cauza comparării sale cu comicul, jenantul, inenarabilul guvern condus de dl. Dacian Cioloş. Executiv  în care un plagiator dovedit, precum poliţistul Tobă, stă la aceeaşi masă nu doar cu protectorul lui pe nume Adrian Curaj, ministrul Învăţământului, protector, de altfel al întregului plagiat „academic” şi binecuvântător de planuri-cadru despre care mai toată lumea îl avertizează că vor produce dezastre, ci şi cu campioni ai vorbitului iresponsabil. Aşa cum s-au dovedit în timp primul agricultor al ţării Achim Irimescu, Anca Paliu Dragu, ministrul Finanţelor, Raluca Prună de la Justiţie, Ana Costea  de la Ministerul Muncii sau Dan Costescu a cărui incapacitate monumentală s-a arătat a fi mai mare chiar decât Casa Poporului în aceste ultime zile în care circulaţia trenurilor pe ruta Cluj-Napoca-Oradea e complet dată peste cap. La fel cum a revenit într-o tristă actualitate dl. Vlad Alexandrescu, ale cărui năzbâtioase numiri în posturi de decizie te lasă cu gură căscată. Să faci greşeala să îl trimiţi pe dirijorul Tiberiu Soare director interimar la Opera Naţională Română, să te faci că vrei să dezamorsezi scandalul pe care sus-menţionatul l-a provocat chiar în a doua zi de interimat, purtându-se asemenea unui bulibaşă, fără a şti ce înseamnă respectiva condiţie şi insultând adevăratele valori şi să nu îi ceri în mod categoric să se potolească ori să îi anulezi instantaneu numirea e culmea inadecvării. Pe care dl. Alexandrescu nu o resimte ca atare, aşa cum nu a resimţit-o nici când, în luna ianuarie, a vrut să facă în doi timpi şi trei mişcări ceea ce a numit „reforma mică” în teatre, aplaudat de două-trei cronicărese de teatru, etern puse pe scandal, dornice să se vadă directoare de instituţii de spectacole.

Numele unora dintre miniştri menţionaţi mai sus apar destul de frecvent la bursa zvonurilor care îi dau drept ca sigur remaniaţi îndată după Sărbătorile pascale. Firesc ar fi să fie trimişi repejor acasă toţi, la pachet, având inscripţionată în cartea de muncă celebra literă I.

Nu faptul că cei numiţi mai sus vor fi concediaţi din guvernul în care nu s-ar fi cuvenit să intre vreodată îmi dă mie dureri de cap. Ci că respectivii vor poza în voie în victime, în oameni cărora naţiunea nerecunoscătoare nu le-a apreciat sacrificiul de a-şi fi lăsat slujbele mult mai bine remunerate de prin alte părţi, de la Bruxelles ori de aiurea. Că acelaşi personaje vor mai avea un detaliu nemeritat ce le va umfla ca o gogoaşă cv-ul înşelător.

Durerile de cap sunt dublate, în ceea ce mă priveşte, de întrebări legate de calitatea procesului de selecţie de pe urma cărora mulţi dintre cei menţionaţi mai sus au ajuns nu în guvernul de la Bucureşti, acolo unde s-a dovedit demult că poate intra oricine, ci în organismele birocratice de la Bruxelles. Pentru mine, trecerea respectivilor prin Executivul Cioloş înseamnă un mare, un imens motiv de îngrijorare legat de calitatea funcţionarilor europeni, fie şi de rangul al doilea, aşa cum sunt în realitate cei care sper că vor fi excluşi cât mai curând posibil din Guvernul României.