Despre manualele de istorie

După cum se ştie, anul acesta Ministerul Educaţiei a lansat noi manuale la mai multe discipline, printre care şi la istorie. Am participat împreună cu colegii mei de la Universitatea de Stat din Moldova, Igor Şarov şi Virgil Pâslariuc, precum şi Flavius Solomon, istoric, cercetător ştiinţific la Institutul „A. D. Xenopol“ din Iaşi, originar din Butuceni, Orhei, absolvent al USM; Pavel Cerbuşcă şi Maia Dobzeu, ultimii doi fiind profesori de liceu.

E vorba de manualele de Istoria Românilor şi Istoria Universală pentru clasele a 9-a şi a 12-a (un singur manual, o singură disciplină, în comparaţie cu practica anterioară). Acestea au fost repartizate în şcoli la începutul lunii septembrie, atât în română, cât şi în versiunea rusă, specificul acestui an fiind că ministerul de resort a oferit tuturor instituţiilor preuniversitare manualele necesare prin sistemul de închiriere. Prin urmare, elevii şi părinţii nu vor cheltui sume mari de bani pentru a face posibil accesul la manuale, plata pentru arendă fiind modică.

În orice ţară manualele de istorie sunt o chestiune sensibilă şi stârnesc comentarii mai mult sau mai puţin aprinse printre intelectuali, elevi şi părinţi, dar şi politicieni. În Elveţia şi Germania, de exemplu, fiecare canton sau land elaborează un manual de istorie propriu, care pune anumite accente legate de istoria fiecărei regiuni şi le neglijează sau le marginalizează pe cele ale altei regiuni.

În Statele Unite, situaţia este şi mai dificilă, acolo părinţii şi comunitatea fac presiuni continue ca structura şi conţinutul manualelor de istorie să fie schimbate în concordanţă cu anumite specificităţi locale, de ordin politic sau religios. În Rusia, oficialităţile nu au făcut secret din faptul că doresc să introducă un singur manual de istorie, care să aibă scopul de a educa patriotismul în rândurile tinerei generaţii, pentru a pune punct la ceea ce Putin şi camarila sa numesc „umilirea demnităţii naţionale“.

Cel mai cunoscut exemplu în acest sens a fost manualul lui Filipov de Istoria Rusiei, promovat de Kremlin, în care se menţionează că Stalin a fost cel mai mare manager al secolului al 20-lea, iar prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a veacului trecut.

Istoricii şi autorii de carte didactică din Republica Moldova au, prin comparaţie cu colegii lor din Est, libertatea de a elabora manuale după cum le dictează conştiinţa, fiind liberi în alegerea tematicii şi a intepretărilor pe care le aplică unor sau altor evenimente şi fenomene istorice. Timp de două luni de la introducerea noilor manuale de istorie nu s-a auzit, practic, niciun comentariu despre conceptul acestora, deşi autorii lor se aşteptau la anumite atacuri atât din partea extremei drepte, cât şi a celei de stânga.

Am auzit mai des indignări din partea unor reprezentanţi ai minorităţii ruse, care întrebau de ce istoria naţională se numeşte Istoria Românilor. Parcă dacă disciplina s-ar fi numit pur şi simplu Istoria, conţinuturile ar fi fost altele. Bine, aceştia şi reprezentanţii PCRM au avut nevoie de mai bine de două pentru a găsi anumite abordări sau fraze de care să se lege pentru a formula critici acerbe nu numai la adresa istoricilor moldoveni ca breaslă, dar şi împotriva guvernării, care ar încerca, după părerea acestora, să promoveze o anumită concepţie asupra istoriei, ce ar avea o tentă politică îndreptată împotriva opoziţiei actuale.

Din fericire, ce pot să spun e că actuala guvernare n-are un Mark Tkaciuk, cum au avut şi au comuniştii, care să se amestece în toate - de la probleme de ordin economic şi politic până la politici culturale şi educaţionale.

Noi, autorii manualelor, am avut libertatea totală ca, împreună cu recenzenţii noştri, profesori şcoliţi în România şi în Occident, care predau la nivel universitar şi liceal, unii din afara Chişinăului, să stabilim abordarea legată de un eveniment sau altul. Faptul că cei de la PCRM au găsit de cuviinţă să ridice un adevărat tărăboi la o conferinţă despre „lupta împotriva nazismului“ (înţeles în sensul celor care critică ideea, practicile comuniste şi PCRM, în mod special), legându-se de impresia unei participante la evenimentele din 7 aprilie 2009, arată cât de deplasată poate fi critica faţă de un manual de istorie.

Pe noi, autorii celor două manuale, acest lucru ne-a bucurat şi ne-a confirmat faptul că munca noastră din ultimii doi ani cât am lucrat la aceste manuale, nu a fost în zadar. Sperăm că şi elevii şi profesorii să fie de aceeaşi părere.