Despre lectura iubirii

Suntem înclinaţi să iubim acei oameni care, prin prisma statusului social dobândit, ne oferă siguranţa sau, cel puţin, iluzia unei siguranţe existenţial-economice şi spirituale, lucru firesc, de altminteri. Dar nu poţi iubi ca baba Rada.

Este plauzibil dezideratul de credinţă al Babei Rada despre care face vorbire Nicu Steinhardt în Jurnalul Fericirii, dar, cu siguranţă, iubirea are nevoie, spre a se manifesta fain, de doi asociaţi culţi. Nu pentru că acest lucru ar garanta fericirea definitivă a cuplului, dar este vorba aici despre acea casă de cuvinte de construit împreună.

Pe de o parte, dat fiind faptul că omul este singurul animal plictisibil din univers, cuplul este obligat să fie mereu în căutarea unui subiect - mai nou, mai adecvat, mai interesant - de conversaţie. Pe de alta, este de preferat să fii alături de o fiinţă care va fi dobândit un meşteşug al vorbelor, sau cel puţin să dorească să şi-l însuşească. Suntem nu numai fiinţe estetice, ci şi fiinţe eufonice.

Iubirea mediocră nu este numai o gimnastică încununată cu un grohăit, cum avertizează Cioran, dar de asemenea, ea se poate dovedi un vehicul al încremenirii în proiect, spre a-l aminti pe Liiceanu. Nu vorbesc aici despre iubirea faţă de un om care îţi fracturează bunul simţ al vieţuirii (cum ar fi compania unui suflet obişnuit să abuzeze, a unei lipitori sufleteşti, cartofor al sentimentelor), ci despre iubirea care te dezgoleşte de fiinţă, te deprivează de ceea ce ai dobândit deja sau despre iubirea care te ţine să baţi pasul pe loc.

Sunt stomăcei care afirmă răspicat gândul că anotimpul lecturii s-a spart, iar cioburile risipite nu mai sunt de folos nimănui. Eu cred, dimpotrivă, nu numai că aceste cioburi sunt utile, ci şi că ele ajung să fie adunate, câte unul sau poate mai multe, în palmele celor care citesc, spre a forma, apoi, un întreg, prin completarea cu cioburile din palma calmă a celuilalt.

Lectura păzeşte spiritul de ameninţarea continuă a mediocrităţii. Cuplurile se află mereu în pericolul declasării, al părăsirii timpului sacru iniţial. Mai devreme sau mai târziu, trupul şi sufletul celuilalt devin foi gălbenite din cauza lecturii abuzive, suprasaturate: ajungi să-ţi cunoşti jumătatea (ideea de jumătate existenţială este o simplă infantilitate a spiritului) în cele mai intime surprize.

Şi atunci, pentru că nu ne putem re-inventa pe noi înşine, nu putem născoci la infinit personaje fascinante spre a le oferi uimirii şi bucuriei celuilalt, care, însumate, să-i procure fericirea, avem şansa de a apela la magia cuvintelor încrustate în pagini de literatură, de psihologie, de filosofie sau de aiurea.

Nu musai pentru a afla lucruri noi, cât pentru a descoperi sensuri nebănuite sau adormite ale rostirii şi ale poveştii. Oamenii adoră basmele, şi un bun rostitor întru cuvânt poate răspunde nevoii imperioase a Celuilalt de a se simţi protejat şi înfericit de un cer de cuvinte asupra căruia să-şi poposească privirea şi gândul atunci când existenţa cotidiană devine de netolerat.